Noul 2021 – va veni, vine iar primăvara!

 Motto: Trec ei anii, darămite o pandemie! 

Din anul ce tocmai trece definitiv, nici n-ar trebui să învățăm, neapărat, ceva, nici măcar să ne învățăm minte...! Dar să luăm aminte ar însemna întrucâtva, sau doar să ne readucem aminte ce știam cu alfabetul de ancore ale nașterii cuvântate pe o drumeție de viitor! Si nicidecum să ne prefacem cum că suntem, deodată, mai buni, dar să ne prefacem într-o consecvență reflexă a omeniei...oh – da! De n-am mai uita că Umanitatea are eroii ei de strajă neștiută a primenirii rândurilor ce se trec ridicând falnice metereze perpetuu consolidate de cei ce vin și tot vin...Eroii sunt din aluatul răscolitor al celor ce tac asurzitor și nici nu prea oftează, de răni – voi sunteți aceia, de ce-i tot căutați în prea-plinul pălăvrăgelilor care le țin loc de profesie, ocupație, demnitate publică?!

De-ar fi și timpul să aflăm că libertatea constituite misterul fiecărui om! Nu ne-o poate lua nimeni, tot așa precum e ea Îndumnezeită în bunul-simț de conviețuire care nu trebuie să se oprească în loc. Dar, da, iată că ne pot, totuși, înlănțui! Doar că nu vor mai putea ei să crucifice națiunile cu piroane de legi bătute în malurile albiei înrourate de sângele care curge ca o viață călătorită imprescriptibil! „Trăiesc în dreptul frumos al vieții mele!” va să constituie singura orânduire instaurată de la individual, către social. Fiindcă Patria e oriunde inima aleargă ca o naturală dimpreunare cu detașamentele fluturilor într-un zbor voluntar. Să ningă cu fulgi de gânduri, așadar!  Căci și adevăratul eroism rămâne cel precum de involuntară se manifestă empatia din care să izvorască. Rămânem vii ca o iederă cățărată pe ziduri – acolo unde ne amintim cum mai obosesc, din când în când, chiar și speranțele...

„La mulți ani!”, ca o nouă poartă ce să dea spre grădinile alea interioare și pe care ne vom îndeletnici să le explorăm cu plivirea! Și, a propos, de ce vă mirați, încă, de felul în care vă surprindeți bucurându-vă că mai avem, totuși, o țară pe care s-o putem cutreiera demult și cât vom merita de mult?! Chiar nu cred să nu fi băgat noi de seamă cum toate iubirile s-au conturat în Patria pe numele căreia să ne fie mai ușor să nu le uităm niciodată?! Asta, da, splendoare-ntre ani!

1 Decembrie de România

 

Dați sfară-n țară că Ziua națională a Patriei noastre se ține, anul acesta, într-o deplinătate de sărbătoare scrijelită pe piepturile deschise către inimile păstrate în altarele gândurilor tatuate pe orizontul fiecărei clipe care bate din aripile fermecător de apropiate de noi! E Marea Unire a pribegiilor în afara sau înlăuntrul acestui stat golit, în negura deceniilor – ca hoții, de tot conținutul acestei democrații fanfaronade și perorate troian, dar apele își întorc undele aspirațiilor către matca perenă, horele atâtor și atâtor buchete de oameni vor aluneca pe muzici susurate în lotcile amintirilor care au dospit într-atât... cât de calde rămân regretele așternute peste necoaptele îmbrățișări de altădat`! Să răsune din corn că Țara ta te așteaptă retrasă, precum s-a simțit de uitată, în desișurile ei cu dram de noroc visător pe care ți l-a păstrat încă de când tot privește după tine, năzărindu-i-se stoluri ale bucuriei în zări; de atunci de când s-a gătit cu surâsuri urcate din brațele-i frânte, dar așa-înduioșător deschise de îngrijorarea că tot nu mai vii de departe spre unde te-ai fi rătăcit peste mări și țări, că tot nu te poți ridica de pe patul de viață care ți-a slăbit puterea princiară de a colinda, fie și în zadar, pe acasă...

Dați-vă aproape să ne împărtășim ce-am auzit de-un secret: că pe cocardele tricolore pe care România le poartă cu piepturile noastre, cu tot, adie impregnatele bilețele de dragoste nețărmurită de vremea cînd eram, odinioară, poezii de copii. Și uite cum am crescut - că nu putem uita să ne purtăm cu neprihănirea zâmbetelor nepieritoare, cu respirația însetată după cultura universală a concordiei și a păcii! Poate fiindcă tocmai ce-am luat aminte, din generație – în generație, cu ce triste sisteme politice ni s-a priponit libertatea aceea care numai ea e capabilă să-ți oxigeneze plămânii de neoprit și că orânduirea țării tale, tinere, e singura cale – precum tot așa e și rondul Soarelui pe bolta cerească...

Dar veniți cu toții, nimic nu e mai tainic și durabil pe lume decât încrederea semețită în pașii voștri, atunci când calcă pe tărâmul Patriei ce tresaltă...O viață avem, și o țară mai avem, așa se trăiește pe limba de bună-înțelegere Dumnezeiască a omenirii! Evadați spre voi înșivă!, nu există alt leac (nicidecum – vreun vaccin) la împietrirea sufletelor, în afara călătoriei către propria maiestate și un viitor străbun! Un aprig „La mulți ani” de descurajare să fie! Hai cu România!