Când povestea el...din tinerețea lui mondializată! Iarna, mai ales spre iarnă, aproape că numai iarna – spre sfârșit de ani; și parcă și să țină, cuiva, de sărbători. Dintr-o ediție pe care n-ai voie tu nici măcar s-o-`nflorești povestind! Poate și pentru că atunci zilele sunt mai scurte, ori fiindcă nopțile erau mai lungi – așa că schimburile de împrăștieri se adunau mai devreme de prin brazdele câmpiilor înghețate?! Și mai era și soba călâie, văzându-se măcar focul iscat de resturile de coceni arzând înăuntru. Sau și ca un „aperitiv” până la vreo înfulecare mereu atât de întârziată cum intrase în datina celei de-a opta minune a lumii care ar fi doar despre mamele care încropesc, din nimic, ceva ca o masă și în orice condiții ale celor mai sfârșite de oboseală ființe de pe lume ce-au fost și-or mai fi?! Auditorii se risipeau strategic prin paturile între care o lampă arunca o lumină obscură, dar caldă; el intra ultimul – cum se cuvine celui pe care-l bănuiești de atâta poveste, descărca ceva ce să ardă în sobă și-și scutura zăpezile culese din noapte. În vreme ce mai - nimănui nu i se rănea, cumva, privirea de felul în care cobora de pe umeri sacul greu de atâtea bucurii răsărite prin norii grei de atâta război...Și așteptând să-și încălzească (se putea estima și când!) spatele pe care nu i-l încovoiaseră nici măcar vindecările cu alte răni și mai grăbite – dar nu mai înainte de a trage cu urechea spre bucătăria de lângă geam și la clinchetele de oale și ulcele ale vieții frumos - rânduite de cea pentru care războiul de supraviețuire după război nu se va termina cam niciodată - unul (niciodată același de data trecută) se grăbea să-l stârnească prin rugăminți scrise, parcă, încă de pe-atunci. E, la vremea aia se pornea să se-audă, ca de departe, urgia focului tipărit în exclusivă linie întâi a unor amintiri pe care nici nu se putea să le întrerupă cineva - cumva, dintr-o asemenea declarație de pace a traducerii. „Urcasem de la Azov. Prin Stepa Calmucă. Eram la Cotul Donului...” a început o poveste pe care chiar nu puteau s-o mai uite toate acele guri-căscate spre cel ce parcă își odihnea amintirile scrise undeva pe pământul prefăcut într-o podea de acasă. „S-a dat o luptă grozavă”, acesta e adjectivul căruia el îi substituia tot ce văzuse mai dramatic în tinerețea de 21 de ani rechiziționați încă de la început de război („cădea un foc grozav; se ridicau vaiete grozave”...). Iar într-un târziu...și după o tăcere prelungă (în care da vreo târcoală prin bucăți ale strângerilor inimii de atunci): „Și ne-au împins. Până s-a rupt linia frontului”. Așa povestea, în linii generale de demarcație a ororilor (nu se putea reține câte zile lăsa să se înțeleagă că a durat până s-a rupt linia frontului, ți se putea părea doar că era exact iarna) și fără să detalieze mai nimic despre cel ce-și amintea, cu tot iadul pământului, fix această poveste cu trăiri de pe frontul prefăcut în singurul orizont. Abia acum ai înțelege și de ce: poate erau scoborâte atât de adânc, încât tot singur să le retrăiască mereu. „Fugeau toți, care-`ncotro: germani, români, maghiari, italieni. Era plin de fugari care mai mult se târau...în urma lor veneau tancurile rusești. O apuca fiecare cum mai putea și de-a valma, de groază”. Au fost ore de goană pe o câmpie de lume aruncată în aer, până când „am rămas eu și un tanc care venea după mine, trăgând fără să mă nimerească și de parcă nu putea să m-ajungă...”. Povestea spune că a trecut câmpii, pâraie, coline...sub focul obuzelor care explodau numai înaintea lui, făcându-l să schimbe direcția alergării năclăite de sudoarea stoarsă din speranța că va scăpa, încă o dată și măcar tot atât de un pic, spre acasă (chiar dacă asta ar fi urmat să fie abia cândva!). „Nu mai puteam, cădeam, și mă târam, și mă ridicam tot mai greu, rușii opreau tancul mereu și trăgeau undeva, în față...”. Spre seara care se lăsa (dac-ai sta să-ți amintești bine de tot): „Și n-am mai putut să mă ridic. Tancul oprise aproape și ne uitam unul la altul”. O stampă în care privirile se caută de ochi și în care el ori nu mai putea să simtă și să gândească nimic, ori poate că o făcea în cavalcadele alea pe care nu le poți controla (ca să vezi tocmai când poți cădea pradă întrebării de genul:și...?!). Răspunsul (celui care povestea din război) are chiar, el, războiul ca o poveste: „Și m-au lăsat!”, a hotărât el să se sfârșească episodul fără de încă vreun sfârșit al realității scrise cu trăirile de atunci și ca pentru amintirile-i cărora acum parcă le zâmbea cu clătinări de cap...Probabil că tot zâmbea și atunci când cineva, plin de uimirea celui care nu poate răbda să dreagă el povestea, izbucnea: cum te-au lăsat?! Dar dac-ai fi știut să privești atunci și altfel spre chipul și gesturile lui, puteai înțelege și cum se scăpa, câteodată, din războiul vremurilor: „Au plecat; au întors tancul și au plecat”, ca un ecou pe care să-l asculți și acum – cu impresia care să te asigure că așa se face că a ajuns el acasă și dintr-atât de norocoasele sale povești. Mai ales că-și mai și ridica nesfârșita privire deopotrivă de mustrător și aprig de blândă, una așternută ca într-o clipă de răgaz așa cum o fi fost el între două dintre acele „grozave lupte” ca o molimă a dezumanizării întinse de la Cotul Donului - până în Tatra cea de care, și după cum rostea el, probabil că nici nu văzuse Munții (Tatra fiind, probabil, ceva de unde să se întoarcă acasă doar după ce s-o fi extirpat r-ul de la război...); cu spatele lipit de soba care se mai încălzise (și-o fi rămas primitoare și pe vremea nepoților de poveste), părea o stampă tihnită a fericirii nedecisiv de rănite în războiul din care se aleseseră un fel de amurguri ale privirii cu care să te cuprindă din-când-în-când și așa desculță cum se purta acum pe acasă: „Le-o fi venit cheful să se joace de-a războiul cu mine!”.
