Azi chiar că vreau să vorbesc doar cu tinerii și numai cu
ei! Să le destăinui un crâmpei de trăire! Tinerilor educați, celor cu anturaj
efervescent, tinerilor cu aspirații trăite la greu, care știu ce înseamnă o
fărâmă de dragoste diamantină, acelor
tineri luptători și incompatibili cu bășcălia sătuilor de tot felul, tineri
cărora le pasă… Și, fiind convins că imaginația lor din suflet si gând va
cuprinde totul și fără prea multe cuvinte,
iată cum reușesc, de astă-dată,
să le vorbesc despre viață! De vreo cinci ani, un câine mare și negru- încărunțit se pripășise în grădina vecinului, privind, ca un renegat, în curtea
câinelui proprietar și așteptând,
bineînțeles, să primească și el câte ceva. Căpăta din când în când și
mai-nimic, dar el păzea, cu strășnicie, chiar și grădinile din împrejurimi. Era
evident că era al nimănui, că trăise o perpetuă pripășire, că tot un câine al
câmpurilor se simțea, dar și că iși dorea un loc al lui – fie și pe zăpada înghețată de ger. Era neînfricat, colții lui smulgeau parii amenințători, nu
fugea, nu se retrăgea – astfel că l-am simpatizat, fără să-mi dau prea bine seama, chiar
de atunci și fără să i-o arăt multă vreme…Vecinul s-a îmbolnăvit și acolo era
numai un câine titular. Probabil că mai primea și el câte ceva, câteodată, dar
nu și-a părăsit postul nicicând. Într-o zi, i-am aruncat o bucată de pâine. Mă privea uimit, iar lătratul lui se estompa progresiv. A servit, fără să mă scape
din ochi! A murit vecinul, iar el tot pe brațul de bălării dormea, de acolo
privea vigilent, deși tot mai înfometat.
I-am mai aruncat o bucată de pâine și, într-o bună zi, a trecut, cu sfială, în curtea nu pe atât de împrejmuită,
rămânând tot neînlănțuit! Și am fost eu și el, un an și câteva luni în care
ne-am petrecut nopțile zilelor lucrătoare împreuna…Weekend-ul era al
singurătății lui și al cumplitei răbdări de foame. Am început să-l mângâi și rămânea nemișcat
de uimire, neînțelegând... Dar avea, în sfârșit, locul lui, mâncarea lui, datoria
lui. Era fericit - după cum te întâmpina. I-au trebuit săptămâni pentru a îndrăzni să sară, cu labele lui, la pieptul meu și pe care își odihnea capul greu și ochii sprâncenați. Nu știa nimeni cum îl cheamă și așa a rămas, fără nume.
I-am promis că nu-l va mai izgoni nimeni și că vom rămâne împreună. Tocmai îl
scăpasem de puzderia de căpușe și-mi
amintesc să nu prea mai fi auzit de jafurile practicate de bandele care ocupă,
noapte-de-noapte, localitățile rurale și terorizează sătenii tot mai neapărați (neînregistrarea jafurilor și neaplicarea legii îi vor încuraja mereu, lege care-l
pedepsește pe tânărul nostru pentru orice mică năstrușnicie). După Paști, nu
l-am gasit. A doua zi, sub umbra dafiniței din grădină, am văzut o pată neagră și doar o coadă învârtindu-se a bucurie îndurerată... Era el, imobilizat de
rănile cu care fusese fărâmat, însetat și prăvălindu-și capul in iarbă. Aștepta
ajutor, dar noi avem treburi mai importante! Spre seară, nu era… Am înteles, într-un târziu, că se târâse undeva și l-am găsit în cel mai ascuns loc, unde se ajunge atât de greu, pe cât de singur vrei să fii! Si el fusese, dintotdeauna, prea singur. Cu capul prăvălit de oasele sfărâmate, doar mă privea
cu ochii lui blânzi și, acum, rugători. Era un rezistent, însă n-am știut că prin singurele lui două oftaturi din miez de noapte mă anunța că ne despărțim!
Iar dimineața, capul lui mare, de care ți se săturau palmele, era prăvălit la
fel… Un câine ca el te iubește
necondiționat și sunt sigur că mi-a iertat superficialitatea cu care l-am lăsat
singur tocmai atunci! Chiar am crezut că oamenii răi ai oricărui sat l-au ucis,
deși n-a atacat niciodată, pe nimeni, numai că intrasingența lui supăra,
probabil! L-am îngropat seara, pe timpul când el învățase să mă aștepte zilnic,
că vin… Mai apoi, am aflat că, în acele zile, multe alte sate au fost pustiite
de jafuri și mulți câini au fost loviti. Și era plauzibil, hoardele alea lovesc
pe oricine le iasă, noaptea, în cale. Dar el era un viteaz, pesemne că, așa cum
era de neînfricat, se luptase, el nu știa ce e fuga, fiind lesne de înțeles
să fi fost prăvălit și sfărâmat, mai apoi… Nici măcar nu am o fotografie a lui,
de la el mai am doar smocul de păr agățat de ciulinii uscați. De-abia acum are un nume cu care nu-l voi uita: Viteazu!
Rămâne
o enigmă cum de mi-a dăruit așa de mult, în vreme ce eu n-am fost în stare decât să-i asigur un acasă unde a simțit
că trebuie să ajungă, pentru a pleca definitiv!
Astfel că tinerilor, pe care-i respect și cu această tristețe împărtășită, le spun că el a fost cineva care rămâne o energie a vieții
călătorite spre undeva – spre cândva, o fărâmă de licăr nepieritor, care va
interacționa și se va transforma echilibrând, și ea, Universul mereu mai destabilizat de aceste asemenea
hoarde ale profitului cu care sufocă Planeta și Viața. Ar însemna ceva să cred că #Tinerii La Putere
mi-au încredințat dreptul de a spera că Viteazu a scris o poveste cum nu s-a
mai văzut de tragică - prin ce a însemnat pentru cineva, dar și că sufletul lui
amărât merită să rămână impregnant în paginile #Eternului Internet. Fiți buni, dragi
tineri atât de nedreptățiți, vă asigur că empatia reprezintă supremul eroism al
zilelor de azi și vă sfătuiesc să nu fiți eroi tragici (nici n-ați avea pentru
cine, sau de ce!), dar respectați eroismul curat al oricui! Așadar, empatia e
calea (tenebroasa cruzime e rudimentaritatea necivilizării), fiti buni camarazi și vă implor să vă pese, atât cât se cuvine, de tot ce vi se întâmplă în preajmă și - pe lângă iubiri, prieteni, colegi ori doar cunoscuți – luați-vă și un câine, el e
vaccinul împotriva depresiei cu care capitalul nesătul al democrației expirate
vrea să vă ucidă speranțele (eu îl am pe Toto, caniche-bichon-ul nostru de apartament și
pe care sper să-l feresc de tot ce e dureros și trist!). Vă salut (cu scuze pentru
acest de necenzurat “A fost odată…și el”)!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu