Scrisoare întredeschisă cumva!

 Motto: „Nu contează cât de lung e drumul, ci contează cum nu te oprești!”

Dragi copii, prinți adolescentini, tineri maiestuoși, suflete neînfricate – adăpostiți în palmele vieților voastre câte o buburuză de timp și veți înțelege cum de niciodată nu poți rămâne prea-trist! Și dacă cerurile gândurilor devin uneori mohorâte, luați-vă din tolba avântului câte un tril din zâmbetele voastre care pot dilua orice mască a vremurilor politizate imund!

Ca să mai puteți respira cu întreg pieptul deprins să trăiască imponderabilitatea bucuriei de a zbura cu aripile de siguranță a unor ancore înrădăcinate prin trupurile de reîntregire a minții - cu inima. Chemați-vă toate fricile cu care vă jucați pe acest Pământ și veți vedea cât de frumos călăuzitoare sunt ele – pe lângă grobianismul insidios al celor ieșite din mințile pandemiei! Pe astea, crescute cu drojdia scopurilor, să le alungați! 

                                    Dar așa ceva se face cu bățul privirilor de o naivitate imperială cum doar voi mai sunteți înarmați, cu alura prezenței voastre inexpugnabile, în baricadele camaraderiei ridicate împotriva asaltului care v-a surprins cu o știință nebună, obligându-vă să vă retrageți din câmpii, văi și munți, din străzi și bulevarde pe care mai copilăreau și orașele patriei, de pe malurile apelor lângă care vă întindeați setea de libertate la soare, din băncile școlilor sau amfitreatelor unde ați început să vă mirați cum de vi se maltratează aceste cele mai contradictoriu de frumoase amintiri viitoare și de care vă e un dor atât de încă netrăit! De ce v-au acoperit chipurile care ne luminau, pe toți, în candela anilor mereu?! Care ne invadau la fiece chemare din septembrii de toamnă, retrezind la viață sate, orașe, cu oameni și natură cu tot, reamintindu-ne ce pustie ar fi o lume întruchipată într-o vacanță de vară a voastră, întrucâtva!     

                                                                                               Nu uitați că nimeni și nimic nu vă poate lovi atât de decisiv încât să nu se mai audă arcușul vibrărilor voastre alunecând pe viorile vremurilor...Numai că este pentru prima oară, din istoria Omenirii, când se încearcă una dintre acele aproape inexplicabile monstruozități, una la care s-au dedat transfuzații cu profit al capitalului scelerat din toți rărunchii răutății în care au prefăcut democrația: „copiii și tinerii doar transmit virusul și-și vor omorî părinții și bunicii!!!?”, sau (ca într-o ideologie apoteotică): „iată că și copiii și tinerii mor!” Așa-ceva! Oh...dar nu! Hai să nu ne despărțim de stolul alături de care să înfiripăm firul frumos și limpede curgător al unei democrații cum se cuvine de upgradate! Și să le spunem acelor făcături politice expirate precum de adevărat și e că tocmai tinerețea ne stă de strajă tuturor, apărându-ne pe cele mai recente frontiere de naștere care să-și întindă teritoriul înviorat de mărinimia ce va domni, de-a pururi, peste respingătoarele uragane decrepit de născocite. Tinerii constituie avangarda crucișătoare în miezul cleios al oricăror învolburări sălbăticite, doar lângă umărul lor mai poate fi Omenirea salvată in integrum și pe atât de mai departe! Mi se pare că măcar noi, nedreptățiți de o atâta împroșcare a drepturilor și libertăților surogate, trebuie să învățăm și iată de ce (pe o băncuță așezată în Cișmigiu, o fată la 21 de ani pe care credeam că-i pot povesti cu tot, cu  naștere, îmi spune așa): „generația noastră este interesată de ceea ce ați făcut voi și ne documentăm chiar și despre trecutul generațiilor îndepărtate, dar pe voi nu vă interesează ce credem, cum trăim sau visăm și ce vom deveni noi; doar spuneți „tinerii ăștia”!

Va trebui să spunem cu totul altceva și să adresăm clasei politice acest ultimatum: predați contractele democrației batjocoritoare prin care ne prefaceți în măști și ne furați ultimele borne de țară! Iar nouă, tuturor: frunțile sus, doar pe aceste creneluri se vor mai așeza anotimpurile, la rând!