Mareele fericirii și două Mări Negre Dar Toto semăna așa de frumos cu o credință pe care nici nu prea ai cum s-o meriți, de o demnitate călduroasă până la ultimul licăr de nedespărțire tăcută și o iubire în stare să te ia cu rețeaua ei de valuri, hoinărind pe potecile de duh-de ducă! Ni se spusese, profesional, că va pleca - dar speram să se întâmple cine-mai-știe-când, numai că seara de joi - 14 mai (să știe și ai mei cum a fost), s-a purtat cu o veste năprasnică: nu se mai întâmplase să nu poată ieși din lift; l-am luat în brațe, dar în fața blocului s-a prăbușit peste piciorușele lui tremurânde! L-am adus înapoi, l-am așezat lângă pat și, ezitând, chiar s-a urcat în el. Înțelesesem că inima lui nu mai avea puterea să împingă sângele în tot corpul, că plămânii nu-l mai oxigenează, dar nu crezusem că va năvăli și cancerul cu această nebunie de boli ce să-l doară (și el te întâmpina cu aceeași bucurie, pentru a cui alinare?!), așa că i-am dat și eu ce știam (pastila și sirop pentru dilatarea vaselor sanguine, cred). A doua zi (15 mai), l-am scos afară pe la 7,00, l-am așezat pe un petec de iarba, apoi l-am ridicat pe brațe până într-un parc apropiat și spre care știam că încă se mai încumeta să ajungă, dar căpșorul i se clătina și picioarele tremurânde îl prăbușeau. L-am adus înapoi pe la 7,30-7,45, a făcut câțiva pași și s-a urcat în pat; i-am dat pastila, dar abia a descleștat gura și prea târziu am înțeles că limba îi era atât de palidă! Am vrut să mă pregătesc cumva, însă coborâse din pat și se târa spre hol; am înțeles, era spre 8,00, atunci când o petrecea pe Daria la plecarea de dimineață (să-și mai anine gândul în revederea dinspre seară). Și era întins în camera ei, aproape de prag, de să nu poți trece fără să-l vezi, își ținea ochii întredeschiși și grei...L-am masat ușor pe unde-o fi fost și inimioara lui, l-am mângâiat și sărutat...și strigat! Atunci a năvălit Daria și...i-am lăsat împreună, privindu-i până la îmbrățișarea cu care el și-a așternut încet căpșorul în palmele ei...și atât! Oare ce necuvinte că pleacă a ales să-i spună fetei care l-a copilărit ca o prima-stăpână a iubirii?! Sau și cu câte liane ale atâtor dureri viețuitoare așteptase o zi de vineri - când trecea și Nichita pe la el, nemaiavând puterea să-l aștepte până spre seară?! Un cățeluș murea în pragul unei uși care însemna "acasă" doar pentru că aici era și tot ce iubea și apără el (cum de n-am știut să-i ofer și lui tihna unei curți care să-l mai ferească de vulnerabilități îngrămădite între betoane?!). Dar ce sfios a plecat (parcă n-ar fi vrut să deranjeze), ce ultimă-cumințenie! Se pare că în acea seară ar fi făcut AVC, cu hemoragie spre dimineață (formațiuni canceroase migrate în plămânii lui de neoprit, încât nu-ți vine să crezi)...10 ani și 8 luni, zeci de mii de kilometri împreună cu noi, pas lângă pas (pentru mine, o tinerețe-redivivus)...și gândul mereu îngrozit că ne-am putea despărți într-o zi, dar de-acum e definitiv de târziu, Toto chiar a plecat! Simt că Daria își așterne din îngândurările naufragiate spre valurile de începuturi (2015, ce toamnă!) ale țărmurile de-acum prefăcute în prea-depărtări! Orice ar fi, aștept să înțeleg de la ea, acolo e sanctuarul lor! Deși mai știu că e bine să-ți împărtășești tristețea cu altcineva, știu și că atunci s-ar ciobi diamantinul fulgerărilor scrijelite în limba curată a întristărilor însemnate cu literele dorului și regrete din alfabetul aducerilor-aminte! Totuși, să fie eliberată spre zbor și epopeea unor simple, și mari, și limpezi iubiri așa de curat-trăitoare, fie măcar de-ar rămâne virtual de întipărite în memoria mini-universului Internet! Numai că aici, Toto, știi și tu că ochii tânjesc să se poarte cu ciorchini de dor răscolit! Însă...acolo, pesemne că de acolo susură acele acorduri de inimă pe muzica Universului. Toto, din micuța ta veșnicie ca un drumeag de dor, tu n-ai să uiți împotecirile spre înapoi...(privirea candorii picurare în suflete necuvântătoare și de copilării)! N-am ce să mai spun, poate doar că tot Tinerețea mai recunoaște trăirile înciuturate într-o prea-curată adâncime a inimilor, acolo unde iubirile îndorurate își mai ostoiesc și setea privirii! Că viața e precum un șirag de anotimpuri ale anotimpurilor: mai un surâs, mai o lacrimă, vindecătoare și ea! Și-o fi să ne recunoaștem cu tainice setări în perechi de răzvrătiri nepereche; cât de dură ar fi o durere, ea va adăsta doar la braț cu lina uitare ce se va așterne cu fiecare clipă, oră, zi...echilibru! Panta rei (totul curge / e în miscare / se schimbă): a fost dintr-odată și Toto, ca o stampă de neuitare a unui suflet gravat într-altul..., așa că "ne vom revedea odată, cumva" (o rețea cu logare tainică în parola iubirii înduioșătoare de atâtea poteci îmbrățișate de tălpile cățărate până pe cascadele ochilor)! Măi, Toto!
.jpeg)
Pe el l-am iubit noi așa...și nu-l vom uita!Așadar, dacă tot nu mai vad vreo continuare a acestui blog care s-a reprezentat prin vremea lui de mesaj firesc, mă gândesc să mai fie cineva (Daria?!) să-l mai îngrijească din când în când, cu câte o postare în acolade ale camaraderiei generațiilor care să deprindă limba cumsecădeniei cu care se mângâie, cel mai frumos de peren, un viitor dospit în alaiul iubirii (cuvenindu-se ca tinerii să ocupe tot terenul cuvântărilor răspicate în gânduri neprimenite cu vedetismul fanfaronadelor; rămânând, deci, la curajul de a fi voi înșivă: nimic mai greu - nimic mai simplu, dar deopotrivă de armonios; apărați mineritul bunului-simț, de acolo durează tot ce se păstrează minunat de neșlefuit)! Înțelegând că mai curat de aproape i-ar sta prin "Amintiri din inimă", ar avea libertatea să deschidă o a doua parte a blogului, un capitol care să răsară într-o împădurire națională a tinereții-mesager către viitorul unei Lumi însuflețite pentru toți și pentru toate ce se și cuvin. Fie bucurii înfloritor-cuceritoare pe portative de viață, solfegii de gânduri neastâmpărat de întinerite pe note în cheia solitară a inimilor grădinărit-asortate...!
Să-ți fie dor, și să nu ai cum să-l mai cuprinzi întrucâtva...!
