#ProceduraVieții!

„Viața noastră unde e / Viața noastră ce-ați făcut cu ea?!”

Sub Protocolul de restricționări multilateral dezvoltate spre Covidism, tot felul de minți desperecheate de inimă, cu o asemenea desprindere fabricată în laboratorul pandemic al Globalismului găligan, impun felul în care viața să se mai înscrie doar între bornele disperării preplătite cu suferință calificată și asediere prin concertarea puzderiei de atacuri panicarde...„Nu știm nimic despre acest virus”...dar tare bine se știe, cu găselnițele scopului sfruntat, numai felul în care să se atingă mandatul cincinalului plan capital de realizat prin tratamentul democratismului cu o corporatizare umană în cele patru vaccinuri și jumătate de condamnare procedurală. Foștii (regretații?!) pacienți trebuie să aibă semnătura depusă pe un acord privitor la administrarea unui „tratament” (?!) de afacere obligatoriu de scumpită!

Odată ștampilat cu testarea, vei fi imediat îmberegățit cu tuburile progresiste de oxigen dedat la o mutantă mortalitate, oamenii uitați în intubare nici nu mai pot să exclame o ultim de legitimă dorință de a respira gura de oxigenare deprinsă din felul vieții de a fi trăită și pe care s-o poarte, ca alinare, în primii pași cu care se respiră o sugrumare. E momentul de la care sistemul medical va trebui să fie terapeutic de reformulat: fără niciun Jurământ ca la un acord global, dar cu nașteri ale medicilor predestinat dedicați! Da, din păcate nu pot fi salvați toți bolnavii de bolile lor, dar chiar și cu malpraxisul neintenționat de-ai mai greși uneori, numai dacă arzi de o vâlvătaie profesională de a vindeca rămâi curat ca lacrima ta încununată în buchetele de timp meteoric al Universului! Felicitări acelor oameni care tot probează că au rămas cum au învățat să se nască și medici! A venit vremea instaurării modestiei caracteristice omului cuvenit într-un astfel de diagnostic cosmogonic, deci și a celui care să asigure servicii de aplecare medicală asezonată cu o înarmare științifică de nestrămutat dintre cuvintele pline de sintaxa mângâierilor inimos-rezidente! Fiindcă procentul s-a contrabalansat spre teroare...Reiterez deconspirarea istorică a degradării absolut nepăsătoare și care să fie înscrisă cu alfabetul de mână al îndurerării către acest viitor încă netipărit: „copiii și tinerii își omoară părinții și bunicii”, sau (ca într-o odă a bucuriei sataniste) „iată că și copiii și tinerii mor!” – ceea ce nu poate fi altceva decât o bătălie pornită pe arterele profitului nebun și al puterii ieșite din mințile oricărui preț, înloc de reflexul uman al îngrijorărilor și setei de a căuta, propune și găsi o cale care să te califice în astfel de eventuale împrejurări tragice. Asta neînsemnând nici că ești naivul de serviciu, ci doar că îți faci datoria vertebrată de om și de profan ce te-ai afla în domeniu...Vieți carantinat de măcelărite își instituie galaxia refugiului înălțat într-o Patrie de unde să protesteze, totuși, împotriva puterii așa de automulțumite pe acest pământ și o vor spulbera cu privirea tăcerii lor imposibil de restricționat cu ultimul drum ordonat guvernamental!

Se va întâmpla cam pe la prânzul copios din joia găunoșeniei lor de lenevire lascivă și derbedeu de lăbărțită pe căile de respirație sfârșită a celor nesupuși. Suspectăm democratismul devorator de sacrilegiul de a fi știut prea-bine fie inutilitatea, fie profitabilitatea cortegiilor spitalicești care sufocau întoarcerea dorului în patul speranței de-acasă, măcar! De ce i-ați îngrozit până și-n „moartea cu care oricum erau datori” sub o așa condamnare predestinată să-i ucidă protocolar?! E un genocid imprescriptibil de pornit cu năvălirile asupra sufletelor cu trupurile lor, cu tot - și are modul de operare politic al comiterii premeditate, ideologia mârșavei democrații totalitar de vinovate fiind asasin de cumplită! Astronomii spiritului să cerceteze dârele de probe indubitabil de scrijelite în universul de găuri înnegrite la zvâcnetul tragediilor alungate de cotrobăiala guvernărilor cotoșmănite pe-aici! La urma-urmei, vedetismul de orice fel ar fi fost sau mai e nu-i va scăpa (de ex.) pe oameni de pandemii, vedetismul le amplifică doar!

     Cine nu mai știe (de secătură științifică ce e!) și nu mai suportă (cu intestinul corporatist de operat ce se fudulește!) să trăiască între oameni, acela să plece degrabă (...pe Marte?)! Aici Pământul (către oamenii cu care formează ținutul duios al îmbrățișării care transcende): reînvățați felul cum m-ați colorat cu literele pe care se respiră taina de nemaiuitat a bucuriei de a trăi pe cea de-a treia și cea mai în sfârșit de frumoasă Planetă menită de la Soare!

     „Viața nu poate avea proceduri” s-ar cuveni să fie chiar și noul jurământ al medicilor de viitor -#Respect!

      Ea deține autoimunizarea asigurată prin plenaritatea indextructibilă a Creației și pe care, da, virusul deșteptăciunii psihotice o tot bombardează cu frustrările infectoare! La viață, deci, și cu toate anotimpurile vârstelor visătoare! Există Cineva care să decidă felul în care să binemeritați Premiul Nobilei salvgardări.

Democrația Creației orânduite de Inteligența Universală

Nu există acolo vreo urmă de capital nebun de corporatism acaparator și despotism intestinal de atâta ofertă a cererii, prevalează doar ruga tăcută a celor aruncați în nevoie și binefacerea curată a oamenilor cu brațe harnice, minți scăpărătoare și inimi înflăcărate astfel! E un fel de tărâm al imanenței fiecăruia și parcă atât de fermecător de încă neexplorat, unul care arde nerăbdarea de a se răzvrăti numaidecât să răsară de-am vrea și…ce poveste pașnică de rebeliune frumoasă a vieții ar fi! O statuare sui generis, Înalturi din care se asigură imunizare la o simplă programare din inimă! Creație a unei Democrații imaterializate în compozitul Pământului în care iată cum a fost de prefăcută de râgâielile după o putere izmenită și acumulările ei genocidar de infracționale!

Deși ea s-ar așterne aici, sau și pe orice planetă suveran de maiestuoasă ar fi (după cum se dăruiește și autonomia spiritului explorator), ca o tulburător de apropiată Uniune Umană dezvoltată prin Schimburile Spirituale care să se realizeze în moneda virtuozității sufletelor decolate, la apelul numărului unic de S.O.S., cu navetele gândurilor dotate cu asemenea altruism de prim-ajutor și care să nu greșească niciodată adresa intervenției salvator de intersectate cu norul ridicat ca un semnal tras pe trăgaciul ultim al durerii! Așa este totul de orânduit prin Inteligența Universală! Numai că, pe aceste artere de conviețuire instituită ca o bună-cuviință vindecătoare, intervine egoismul extra-împământenitei democrații totalitare care deturnează mereu echipajele civilizației – îndreptându-le spre acolo unde membrii speciali ai protipendadei suferă de nazuri perverse, filfizoneală a îndestulării nepăsătoare, ori frică de ziua de…ieri și propagată din pofta nesătulă după înlesnita acaparare de mâine!

Pandemia de putere expirată prozelitează exact în cei care cred că așa ceva seamănă cu aspirații ale inimii și care să-i departajeze în ființări superioare ale oamenilor ce sunt și trăiesc doar pentru a mânca pe oricine… Planul arbitrar de resetare, redresare și reziliență a democrației mondial de sălbăticite hotărăște că 99% din Omenire s-ar hrăni (cum se hrănește) pentru a trăi, restul de 1% să se globalizeze și mai vârtos - pentru a profita unilateral! Așadar, cine să facă ceva din atribuție pe propriul teren, dacă nu doar cei ce, totuși, trăiesc condamnați la un preț derizoriu?!

Ieșiți în scânteia spațiului și cercetați, de acolo, peisajul timpului! Veți vedea cât de mișto vă pricepeți și ce boli guvernatoare ați suferit cu viețile înjosite pe Pământ! Oricine are de scris vreo poveste nenăscuților încă s-o scrie! Vor fi citite în toate limbile de flăcări materne ale focului de tabără a Umanității…

Liber la dor!

 „Visul unei nopți de Țară...”

Simptomul definitoriu al oricărui Covid este frica prin care se manifestă și cu a cărei epidemie propovăduită boala asta îi poate îmbolnăvi, decisiv – din păcate, și pe alții! Iar dorul rămâne cea mai adâncă dintre legile spiritului...singura putere în trupul deplin ca Democrația Creației! Ce-ar fi să fie alegerea ținutului acelei libertăți care transcende oricărei democrații ruginite de profit corporat! Dar mai există un asemenea zăcământ sau, mai degrabă, orologii care să-l contragă prin ancorele de zbor? Ori, de s-ar fi ascuns în pânza freatică a trecutului, ar mai deține resortul dereticării prezentului de a răsări către ceva-viitor?! Hei-hei, tinerețe, declară-le tu cum de năvălitor ți-au suspendat cursele de raliuri ale dorului împins în surghiun, crezând ei că-i pot tăia decolările cu care se poartă așa de colindător și să le arunce la fierul ăla vechi de prăselele orânduirii lor ariviste! Doar că rețeta de dor nu se poate uita și nici tipări cu maghernițele banilor sângeroși...Ea rămâne ADN-ul suveran al fiecărui trup spiritualizat și cu elixirul vaccinului antiapocalipsă, anticorpii încărcați de tăietura dulce a dorului vor traversa Omenirea tot pe atât de departe – precum va fi el de nestins. Așadar, ridicați-vă ca din rădăcini ale stindardelor pornite din trecutul care tot își mai flutură cărările visurilor către viitorul olărit cu mângâieri dizidente!

Dați mâna unul cu altul de să nu vă mai despărțiți din trunchiul națiunii pe limba căreia ați învățat să nu mai puteți uita cum viața e ca o sete de căprioară ce se tot reîntoarce să mai bea din izvorul cu bucurii; dați tonul răscolitor al muzicilor pe care să se încingă o horă internațională a popoarelor blajin de eterne! Iar dacă Inteligența Universală tot v-a programat în pereche...habar de muritori să n-aveți când vi se întâlnesc adoratele gânduri de a fi și voi împreună de fericiți, cum mărșăluiți doi-câte-doi, chiar și cu lacrimi dinadins mai trecătoare pentru așa eroi cotidieni ai Umanității ce sunteți! Eliberăm zâmbetul coborât din aula privirii, ce dacă rănile tinereții durează mai mult cu încă fiece clipă râvnită la maximum, dac-ar ști ei cum poate fi de maiestuos un stindard zdrențuit de atâta exil!? Ca pâraie curgătoare de pe creștet de munți sunt #Tinerii LaPutere când va să-și aștearnă #ReformaDemocrației ca pe o modă de primăvară-vară-toamnă a tinereții în care se va preface până și iarna cea înmugurind sub colindele unui perpetuu anotimp asemenea întreit! Și bine-ați reveni pentru totdeauna, elevi! Dar unde a fost înlănțuită studențimea?! Abia când ei, cu toții, se vor elibera de sub măștile Balului mondial de organizat (pentru a nu se mai ști cine sunt jefuitorii), Patria va reveni, și ea, la viață!Fiecare să ia România în palme, se poate – v-o jur!, și să rostească vreo parolă – ceva (măiestria lui!), astfel încât să nu poți fi uitat de cum ai învățat și tu o țară... să se înalțe ca o atmosferă de nemaipărăsit!

Celei (celui) care pleacă

                                (Ion Minulescu)

„Tu crezi c-a fost iubire-adevărată...
Eu cred c-a fost o scurtă nebunie...
Dar ce anume-a fost,
Ce-am vrut să fie
Noi nu vom şti-o poate niciodată...

A fost un vis trăit pe-un ţărm de mare.
Un cântec trist, adus din alte ţări
De nişte pasări albe - călătoare
Pe-albastrul răzvrătit al altor mări.
Un cântec trist, adus de marinarii
Sosiţi din Boston,
Norfolk
Şi New York,
Un cântec trist, ce-l cântă-ades pescarii
Când pleacă-n larg şi nu se mai întorc.
Şi-a fost refrenul unor triolete
Cu care-alt'dată un poet din Nord,
Pe marginile albului fiord,
Cerşea iubirea blondelor cochete...

A fost un vis,
Un vers,
O melodie,
Ce n-am cântat-o, poate, niciodată...
.......
Tu crezi c-a fost iubire-adevărată?...
Eu cred c-a fost o scurtă nebunie!”

Cotropească-ne renumele tău!

 „Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie, / Țara mea de glorii, țara mea de dor...,/...Căci rămâne stânca, deși moare valul,/Dulce Românie, asta ți-o doresc...” 

Rețeaua național-eminesciană de socializare inter-generații pe aripi de idealuri...Acesta e singurul și pe atât de fiabilul sens de circulație pe drumeția Istoriei unui popor ale cărui autostrăzi modernizate spre viitor se pot construi doar ca tuneluri de la inimă-la-inimă. Creatorul nepereche de Spirit național a fost alesul să zboare de la trambulina pe care a copilărit abia 39 de ani și să se piardă cu imnurile veșniciei, cu tot, sfâșierea lui ricoșând direct în sufletele noastre, pereche de-acum!

Era tânărul scânteietor de rebel și care, pierind de unul-singur, zi-după-zi, a făcut ca până și ura să se îngrozească în cei pe care „norocul (trădării) îi petrece”! Atunci ca și azi: tot un stat derbedeu și protipendadă cu ADN de lacheu infractor – ce se feresc de vaccinul anti-trădare; tot oaspeți care scot degrabă hangerul jefuirii și anatemele zădărâte fudul; tot această tipologie de crimă transnațional de organizată pentru sufocarea truditorului productiv. Așa că numai samavolnicia firii le este propriul blestem, „Doina” curge din oftatul cu care se cuprind mamele ca o lumină a ochilor ce n-au altă putere să-și apere pruncii...„Doina” a fost și rămâne cântată de rana nimerită în ascuțișul pumnalului nesătul, ea nu-i decât rugăciunea către cerul speranței cât mai degrabă!

De aceea, vlăstarele Umanității care sălășluiește în Parcul național îngrijit de români vor putea deprinde mereu meșteșugul învățămintelor pe care poetul-stindard le-a lăsat ca izvor, tinerii nemaiuitând că Țara e familia lor de limbă, cultură și tărâm de o integritate roditoare. Acolo unde oricine poate fi camarad de viață onestă, având dreptul de a rosti bucuria pe literele propriei limbi de pace cusută pe portul de tradiții, obiceiuri, iubiri...și iubiri de iubiri, și iubiri de-amintiri...!

„Sara pe deal buciumul sună cu jale,/Turmele-l urc, stele le scapără-n cale,/Apele plâng, clar izvorând din fântâne;/Sub un salcâm dragă, m-aștepți tu pe mine./ ...Pieptul de dor, fruntea de gânduri ți-e plină.../Valea-i în fum, fluiere murmură-n stână.../...Ne-om răzima capetele-unul de altul /Și surâzând vom adormi sub înaltul,/Vechiul salcâm.-Astfel de noapte bogată,/Cine pe ea n-ar da viața lui toată?

Noul 2021 – va veni, vine iar primăvara!

 Motto: Trec ei anii, darămite o pandemie! 

Din anul ce tocmai trece definitiv, nici n-ar trebui să învățăm, neapărat, ceva, nici măcar să ne învățăm minte...! Dar să luăm aminte ar însemna întrucâtva, sau doar să ne readucem aminte ce știam cu alfabetul de ancore ale nașterii cuvântate pe o drumeție de viitor! Si nicidecum să ne prefacem cum că suntem, deodată, mai buni, dar să ne prefacem într-o consecvență reflexă a omeniei...oh – da! De n-am mai uita că Umanitatea are eroii ei de strajă neștiută a primenirii rândurilor ce se trec ridicând falnice metereze perpetuu consolidate de cei ce vin și tot vin...Eroii sunt din aluatul răscolitor al celor ce tac asurzitor și nici nu prea oftează, de răni – voi sunteți aceia, de ce-i tot căutați în prea-plinul pălăvrăgelilor care le țin loc de profesie, ocupație, demnitate publică?!

De-ar fi și timpul să aflăm că libertatea constituite misterul fiecărui om! Nu ne-o poate lua nimeni, tot așa precum e ea Îndumnezeită în bunul-simț de conviețuire care nu trebuie să se oprească în loc. Dar, da, iată că ne pot, totuși, înlănțui! Doar că nu vor mai putea ei să crucifice națiunile cu piroane de legi bătute în malurile albiei înrourate de sângele care curge ca o viață călătorită imprescriptibil! „Trăiesc în dreptul frumos al vieții mele!” va să constituie singura orânduire instaurată de la individual, către social. Fiindcă Patria e oriunde inima aleargă ca o naturală dimpreunare cu detașamentele fluturilor într-un zbor voluntar. Să ningă cu fulgi de gânduri, așadar!  Căci și adevăratul eroism rămâne cel precum de involuntară se manifestă empatia din care să izvorască. Rămânem vii ca o iederă cățărată pe ziduri – acolo unde ne amintim cum mai obosesc, din când în când, chiar și speranțele...

„La mulți ani!”, ca o nouă poartă ce să dea spre grădinile alea interioare și pe care ne vom îndeletnici să le explorăm cu plivirea! Și, a propos, de ce vă mirați, încă, de felul în care vă surprindeți bucurându-vă că mai avem, totuși, o țară pe care s-o putem cutreiera demult și cât vom merita de mult?! Chiar nu cred să nu fi băgat noi de seamă cum toate iubirile s-au conturat în Patria pe numele căreia să ne fie mai ușor să nu le uităm niciodată?! Asta, da, splendoare-ntre ani!

1 Decembrie de România

 

Dați sfară-n țară că Ziua națională a Patriei noastre se ține, anul acesta, într-o deplinătate de sărbătoare scrijelită pe piepturile deschise către inimile păstrate în altarele gândurilor tatuate pe orizontul fiecărei clipe care bate din aripile fermecător de apropiate de noi! E Marea Unire a pribegiilor în afara sau înlăuntrul acestui stat golit, în negura deceniilor – ca hoții, de tot conținutul acestei democrații fanfaronade și perorate troian, dar apele își întorc undele aspirațiilor către matca perenă, horele atâtor și atâtor buchete de oameni vor aluneca pe muzici susurate în lotcile amintirilor care au dospit într-atât... cât de calde rămân regretele așternute peste necoaptele îmbrățișări de altădat`! Să răsune din corn că Țara ta te așteaptă retrasă, precum s-a simțit de uitată, în desișurile ei cu dram de noroc visător pe care ți l-a păstrat încă de când tot privește după tine, năzărindu-i-se stoluri ale bucuriei în zări; de atunci de când s-a gătit cu surâsuri urcate din brațele-i frânte, dar așa-înduioșător deschise de îngrijorarea că tot nu mai vii de departe spre unde te-ai fi rătăcit peste mări și țări, că tot nu te poți ridica de pe patul de viață care ți-a slăbit puterea princiară de a colinda, fie și în zadar, pe acasă...

Dați-vă aproape să ne împărtășim ce-am auzit de-un secret: că pe cocardele tricolore pe care România le poartă cu piepturile noastre, cu tot, adie impregnatele bilețele de dragoste nețărmurită de vremea cînd eram, odinioară, poezii de copii. Și uite cum am crescut - că nu putem uita să ne purtăm cu neprihănirea zâmbetelor nepieritoare, cu respirația însetată după cultura universală a concordiei și a păcii! Poate fiindcă tocmai ce-am luat aminte, din generație – în generație, cu ce triste sisteme politice ni s-a priponit libertatea aceea care numai ea e capabilă să-ți oxigeneze plămânii de neoprit și că orânduirea țării tale, tinere, e singura cale – precum tot așa e și rondul Soarelui pe bolta cerească...

Dar veniți cu toții, nimic nu e mai tainic și durabil pe lume decât încrederea semețită în pașii voștri, atunci când calcă pe tărâmul Patriei ce tresaltă...O viață avem, și o țară mai avem, așa se trăiește pe limba de bună-înțelegere Dumnezeiască a omenirii! Evadați spre voi înșivă!, nu există alt leac (nicidecum – vreun vaccin) la împietrirea sufletelor, în afara călătoriei către propria maiestate și un viitor străbun! Un aprig „La mulți ani” de descurajare să fie! Hai cu România! 

Diego – de la ultimul dribling...la primul!?

Sau ultimul fault, ori și primul dribling cu care ai pornit un altfel de meci, pe un altfel de teren, cu o durată sferică a timpului cronometrat prin în sfârșita îngăduire de a se lăsa marcat de însemnătatea bulinelor alea pe care știe că le-ai iubit cu călătorii în care urmele bucuriilor izbucnite de-a valma reprezentau anotimpul care ți-a guvernat viața, de la miezul primului fluier de naștere – până la acest minut! Când ai fost eliminat, decisiv! 

Dar măcar știi de ce ai fost, ești și vei rămâne atât de drag atâtor miliarde de oameni, cum nimeni nu cred să mai fi fost, ori să fie! Doar noi nu ne putem explica, și asta fiindcă nu am stăpâni schepsis-ul vieții adevărate. Căci viața ta a fost, totuși, una de pomina frumuseții, deși modernitatea cu care se însoțește gloria de pe pământ a năvălit prea brusc peste diamantul ăla de argentinian sărac și amărât, de copil ce era! N-ai rezistat, și ai recunoscut mereu, și numai inima trupului tău știe ce-a pătimit – uite cum a tăcut! Pentru că tu nu erai pregătit de vreun război, așa că pe porțile larg-deschise de sufletul tău de copil năzdrăvan au pătruns, care - cum au vrut, licorile cu care scorpiile profitului îți batjocoreau sudoarea fără de care n-ai fi putut să devii cine a fost să fii!

N-ai primit nimic – niciodată, vreun premiu sau titlu oficiat de forurile spetit de organizate în industria aia a lor. Pentru că toate victoriile tale au fost repurtate pe teren, sub legea regulamentului sportiv (și pe care ție ți-a mai și plăcut să-l mângâi uneori!). Însă oricum ai fi trăit totul la maximum, abia acum înțelegem și noi ce copilărie de 60 de ani ai avut! Și n-ai reușit să rămâi doar rădăcina fericirii tale de a fi argentinian, precum îți era bunătatea strălucitoare. Ești al tuturor celor ce îți seamănă în felul de a nu cere niciodată – nimic. Nu te-a auzit cineva cerșind vreo funcție în lumea lor ghiftuită de rănile adânci ale unor așa sportivi colosali. Ai fost singurul fotbalist de câmp sălbăticit, indiferent pe ce terenuri capitalist de ornamentate a fost nevoie să te întreci. Cred că la Barcelona împânzită de moda profiturilor nu era mediul tău. Dar pentru nimeni nu se potrivește mai adânc sentința „Vedi Napoli e poi muori!”...Și felicităm Argentina ta natală pentru faptul că s-a îngrijit să-i fii antrenorul de spirit al naționalei de fotbal! Știm, bănuim că ți-ar părea rău tocmai fiindcă nu știi de vei găsi prieteni de copilărie și pe acolo pe unde ai să treci! Dar și pentru că, de-ai mai fi așteptat cumva, poate că și pe planeta noastră se putea făuri o lume cum ți-o doreai de curată la suflet și sportiv de frumoasă! Deoarece nu vom uita mărinimia cu care mulțumeai pentru pasele primite și pe care tu le prefăceai într-o deplinătate a bucuriei de a te juca, îți vom trimite și noi tot atâtea gânduri câte bucurii ne-ai făcut...Cu regretul că nu e totuna, te vom iubi mereu!