Asteroidul binecuvântător al Creației: Reînsuflețirea Omenirii! (Adevărata democrație a conviețuirii pe Terra!)

O Lume deparazitată de o așa liber-dinozaurizare mintoasă și pervers racordată la inimă. Omenire împodobită și cu beteala României inexpugnabile. În numele tinereții trăite și retrăite de-a pururi ar trebui să gândim totul, de-acum! Și prin undele acelei lumini care adastă răbdător între orizonturi, până ce-ar fi primite ca oglindiri într-o Lume de inimi care să semene mai mult și mai cald doar cu noi...Poate că, în ADN-ul fiecăruia, nepieritoare se recunoaște a fi doar tinerețea, așa se face că pe aripile ei mai zboară până și sufletul - ultim. Dați-vă demisia, malformații elitoide ale lumii în care vă imitați multiplicându-vă și prefăcând-o târâtă pe tărgile desfrâului abisal! Tinerețea nu se poate alinia vreunei oculte nefaste și asta prin însăși esența trăirilor ei – de aspirații către iubire. Convingerea că și România ar avea o nevoie simbolistică de a fi condusă de un tânăr (desigur) destoinic devine tot mai consolidată. Conducătorii țării desfigurate în acești aproape 35 de ani ai scelerării capitalistomorfe nu puteau fi altceva decât niște ocultați notorii, mașinațiuni devorator - trădătoare, însetați de cocteilurile durerilor sângerânde. Ce să mai căutați voi, tineri cu adevărat de frumoși și niciodată liber de însetați spre izvoarele viitorului curgător, printre cei pe care se scurge mocirla alinierii cointeresate într-o morbidă televizare a parvenirii de drept pălăvrăgit, devreme ce cu asemenea haos mârșăvit de o democrație expirată cumplit nu-i vom nimeri nicicând pe cei retrași, totuși, în ideologia bunei-cuviințe?! Mai întâi să se înțeleagă că urmează o cu totul altă Lume, că și România se va primeni din temelii – o face deja! Cineva – cumva, grupuri de o militantă inteligență secret de îndreptățită (de astă-dată!) și-a licențiat învățătura de absolvire a Facultății de Îngândurări Viitoare și tot eliberează porumbei de pace vestitoare a primăverii ce se va așterne peste ogorul Patriei care ne-a ocrotit până și cu umbra mângâierii ei plângătoare. Partidele politice reprezintă o nelegiuită ocultare ideologică a conviețuirii sociale. Țara e sugrumată sub mondializarea chingilor democratizate în tot-soiul instituțializării jurămintelor hypocrite! Singură Națiunea Tinereții s-a mai putut păstra într-o măreție definitorie și o prezumtivă indiferență coercitiv autoinstaurată față de asemenea cotoșmăneli pervertitoare, prezervându-și o minunată linie de start imperial către ziua de mâine.

Țara ar avea nevoie de un astfel de șoc întru` revigorarea cordului națiunii, de acel eroism diseminat civic și inspirațional, de efervescența care numai în pieptul și umerii de aspirații ale vârstei tinerilor se pot purta cel mai frumos de nădăjduitor. României îi trebuie, de-acum, reclădire, cine s-o poată realiza după acele pustiitoare alegeri ale cotropitorilor politici. Pe cine să iei dintre ei (deși sunt mulți, doar că ar fi necesară o chirurgie inteligentă) și să-i asortezi cu marșul impetuos al tinereții căreia îi trebuie darul creației cuvenite armoniei în spațiul vitalității naționale?! Fiindcă ei acceptă, cu drag de camaraderie, doar parteneriatul acelor maeștri – diriginți de șantiere de viață dăinuitoare și care să le ofere creativitatea de a se autoponta pe statele de merituozitate pentru instaurarea înțelepțirii de a ne feri, cu toții, să mai rătăcim Țara.

Iar cei prin venele cărora curg vârstele de îngrijorare pentru copii și nepoți vor avea tot dreptul să-și bucure inimile povățuitor de luate de vâltorile păcii pe ale cărei coline să urce, la asfințit de doruri odihnitoare, contemplând această cuceritoare intrare a tinerilor în arenă: să le dăm, la mână, cărămizi de iubire și liantul admirației că vor restaura, negreșit, viitorul Patriei Natale... Numai o așa poveste cutezătoare ne va ridica într-o formidabil de instantanee bătaie armonizată din aripile piepturilor de iluminare spre depărtări căutate cu potecile ochilor recunoscători ai tinereților din lumea întreagă... Reunească-se adâncimi de speranțe ale gîndurilor cățărătoare la pieptul Patriei-Mamă, iar de acolo și dimpreună cu ea, cât mai hăt-departe cu cărăruile inimii! Numai că, iată, după ce am tot mângâiat excrescențele unor orânduiri cu vaccinuri purtătoare de vorbe și fapte pulverizator de (ne)cioplite și încărcate cu malformații ale învestirii tupeului „fără-de-viză”...S-ar cuveni o înțeleaptă filtrare a inteligenței de a selecționa și antrena tineri capabili să asigure Națiunii o perpetuă și fără-de-tăgadă cârmuire cu vâsliri de inimă.

Ce vă poate opri și să nu antrenați câte un reprezentant de talia arteziană a tinereții unui David Popovici în fruntea de reînsuflețire a României de viitor?! Fiindcă tocmai de la astfel de tineri putem redeprinde inventivitatea că mult mai trainic ne-ar sta conviețuirea olimpic de inspirată dintr-o emulație dedicată măiestriei naționale a debutului în ștafeta de (măcar) 1000 de ani liber la doruri care să se reîntoarcă tot mai călătoare și fix uneori, de mereu! David?! Un tânăr crescut între mulți alții asemeni și care pentru România dăinuitoare reprezintă, alături de siluetele care tresar într-o încolonare a tuturor umerilor de gașcă a tinereții cutezătoare, aerisirea de ideologiile cu ale căror tuburi de oxigen mocirloase am tot fost sedați, dar și calea de drept pentru o atmosferă a bucuriei în care generații și generații să fie racordate, prin Constituția Universală a nașterii, la respirația imaterială a Spiritului Creației.

N-avem încotro și, dintr-o sănătoasă dictatură a firii, să admirăm, de oriunde am fi și simți de frumos, Tinerețea călăuzitoare a Lumii...Nu există o altă fericire pogorâtă pe Pământ și mai mare!    

Temelii de Cer pentru o Singură Lume

(n-o fi ca și cum „salvăm noi direct țăndări de Lume”, dar...orișicât!)

 

Turnați-le acum! Cum v-ați pricepe și voi mai bine. Și întru` Jobul tinereții de pretutindeni...Să-și făurească Patrii de conviețuire mirabilă între culturi și popoare; economii naționale și de o curată conexiune a productivității internaționale, de rezistență la grupările de înșelăciune bombardier de organizată pe instinctul năpustirii cu horrorcaustul cotidian asupra miliardelor de suflete contemporane și care doar mai semnalizează, arar, cu răsfrângeri de stele... coronavirusate parcă și ele! Să răsădească cineva o adevărată și surprinzătoare primăvară a Omenirii din nou! Interzicându-se, prin scoatere în afara vieții de sine, profitul libertin al urii de semeni, motorul acela de ardere luciferică și parcurs otrăvit al isteriei de drept corporatist propovăduit prin istoria de finalizare, în fapt, a Horrorcaustului Umanității. Însă nimic nu e mai fără-de-scăpare precum tulpina antisemenismului nazificat dintr-o progresistoidă emulație intestinală și amploare mondializată chiar până la o inversă macerare a originalului. Un așa zgârie-Cer de antisemenism cronicizat în desfrâu ne-a adus exact aici, el înglobează, dintotdeauna, manifestarea globalizată a tuturor urilor dezlegate cu tenebrele dominației scelerate: ura de rasă, de etnie și religioasă; ura de popoare, de culturi și aspirații naționale, de eforturi sociale / individuale, de altruism, izbânzi înviitorate și demnitate individuală / familială / statală, ura de puritate a ființării...Democrația de modă a Hydrei antisemenismului a făcut ca în acești ultimi ani să sufere (?!) autodesconspirarea felului ideologic de preferat în care a fost chiar (și peiorativ) upgradat în laboratoarele imperiului secret al capitalului cu ADN devorator (și greu de ucis), germenul apogeu al urii organizate cu asaltul pustiitor asupra semenilor de toate vârstele, idealurile, rasele, etniile, religiile, popoarele și națiunile statelor...cărora li s-a interzis dreptul la o legitim de naturală autoapărare. Un imperiu constituit pe rețelele respingătoarelor protipendade ucigătoare ale popoarelor decapitate (în felul acesta) de viitor, o grupare cointeresată a elitelor urii cu un același singular centru secret al descreierării. Unde s-a îngrămădit capitalul interlop, de acolo vine tot răul, câtă durere mai avem de gând să permitem pentru a putea, în sfârșit, înțelege?! S-a lucrat cu cerbicie inumană pentru pervertirea filonului curat al naționalismului batjocorit în ghearele nazismului trans-patriotic și fără de semeni! Unul infiltrat în fruntea de huzur și dominație a bucatelor crescute din brazdele palmelor tot mai slăbite. O hienă cu zâmbet sfârtecător și care-și înfulecă prada prin tupilare sub umbrela de scuturi umane neajutorate. Generațiile viitorului nu pot fi protejate lăsându-le pradă îndoctrinării asmuțite, la pachet, de colonialiști și clasa de intermediere politică și cărora să alegi să li te supui așa (cum vor ei) de..smart! Copiii și tinerii care bat la porțile de împlinire a vieții sunt spulberați (se întâmplă de...ieri!) cu trans-libertatea troian de convenabilă numai imperialismului nazismoform și cu care puturoșenia afacerist – democratică se hrănește hulpav. O infiltrație histrionic otrăvită cu hedonismul acestui trans-naționalism metastazic și de subversivitatea căruia te mai poți apăra doar grădinărindu-ți atmosfera îndătinată a conviețuirii mustite din rădăcinile nașterii cu tulpină zdrelită în securile istoriei antisemenite ca un dezastru peste care, orice-ar fi, Creația nu-și oprește înflorirea către Cerul de semințe ale Universalității de nestins! Rețeaua media de gazare în direct este arma elitoidă a disipării neutronice. Otrava asta lătrător de înfometată te acuză, numaidecât, de spiritul de involuntară conservare prin apărare legitimă și în fața căreia se autovictimizează ca fiind un ticălos elixir...Antisemenismul reprezintă o prostituată negare a Umanității, o cornută protipendadă de sine, forma abrutizării care și-a „tras”, de azi, un înveliș progresistoid. Antisemenismul și-a cioplit masca de Hydră a transumanismului...E instinctul orbirii de ura care nu se poate împăca, iată, cu neputința ei pleoștită în fața cetății inexpugnabile a Tridentului Creației (imposibil de ucis cu vreo apocalipsă!), chintesența înfloririi universale cu viețile de aici: demnitatea de dreptate a Libertății, Credinței și Iubirii. Dar cine să taie nodul gordian al tragediilor diagnosticate în moarte tocmai fiindcă nu ne rupem de o asemenea umanitate paralelă cu viața demiurg dăruită spre o mirabilă dăinuire?! Până nu se vor naște generații binecuvântate cu Tridentul Creației, apa din căușul izvoarelor de palme ale tinereții va fi mereu prefăcută în sânge. Însă Busola Omenirii indică doar Viitor! Forțele perenității să elimine, așadar, clasamentele play out ale tragediilor de etapă tocmai a interesului acela nemilos săvârșit ca o delectare interactiv - batjocoritoare! Consolidați umărul tinereții popoarelor și apuneți, cumva - de forever, acea formă de umanitate primitiv dedată la incursiunile de perversiune peste țărmurile tărâmurilor arse în scrumul lacom al dezumanizării lor; distrugeți acel testament mortuar și lumea contrafăcută într-o consecință nefastă; devalizați rețeaua cancerigenă a dominației prin conturi financiar – bancare de sancționări șantajiste și instituiți o primordială Bancă de Investiție în Bucurii Planetare (oricum există prea multă durere pe lume); declarați război - pe viață și pentru o pace măiastru instaurată, războaielor! Fiți voi cei ce să pună în petale de brațe ale inimii fiecărui copil / tânăr stegulețe de fluturi multicolor răsfățați, scrisori de camaraderie și iubire (când va să fie) expediate cu poștalioane înaripate spre orizonturi călătorite de păsări de la care să învețe cum de întreg rămâne Pământul îmbrățișat doar de ancorele Cerului de datină-sentinelă. Dați națiunilor exemplul atitudinii nemilos de înălțătoare - devreme ce noile generații se nasc nu pentru a rătăci, ci numai pentru a defila cu inimile inundate doar de o proprie cale. Începeți prin a vă asigura Guverne ale Tinereții din umbră și precum doar tinerii mai pot să interzică (și fără de ură) perversitatea împăunărilor democratice, și infracționalitatea mângâiată de drept, și corupția guvernării servile, și preplătirea trădării în post-modernele state de toleranță...Contingente de viitor pentru care înțelepciunea mărinimiilor voastre să știe cum să le deschidă însorite ferestre pe care să-și contemple călătoria, împărtășindu-le acestor înstelate salbe de ochi freamătul unor depărtări pe care să le invite cu destinația parolată în softuri cutreierător de acasă. Predați-le cât mai puteți și voi din fervoarea prin care să deprindă și alfabetul înrădăcinării cu literele unui dor rămuros, să învețe ce-or învăța fiindcă și trebuie, dar să și răsădească, măcar zi-de-zi, câte-o fărâmă de cer ospețit pe pământ...De să nu mai uite doar frumusețile trecutului ca o tradiție a recoltelor ce să răsune de sărbătoriri eliberate zburător, nu să-și ducă viețile în abatorul împrejmuit cu ratingul de prozelitism al negurilor istoriei propagate așa precum s-a tot vrut de pângăritor! Mai bine realizați un Acord salutar de inviolabil pentru o măcar relativ-just de avantajoasă reciprocitate în asigurarea resurselor naturale și diseminării într-o contrapartidă cointeresată a celor tehnologice și necesare eradicării malnutriției și foametei, consolidării unor sisteme medicale cu adevărat de vindecătoare, dacă nu chiar instituirii relațiilor de conviețuire internațional statuată, astfel, pentru un nivel decent de viață a întregii umanități, întărind statele naționale învestite cu o inviolabilă responsabilitate umanitară și penală a membrilor guvernărilor care se dovedesc incapabile, chiar și atunci - în contextul ajutorării între țări și popoare, să asigure un trai onorabil și asistență socială fiecărei persoane aflate în nevoie, sau în dizabilitate fizică / psihică. Dacă faceți asta, chiar că se va ști cum ne-ați predat lecții de istorie creativă! Că ați sădit spiritul permanetizării Olimpiadei Omenirii Însuflețite...Oricine face așa își va clădi singurul imperiu viabil pe-aici: unul fortificat în cascade de inimi. Și chiar dacă acum s-ar părea că nu v-ar prea încălzi cu nimicurile astea neconvertibile, cei ce cresc vor căpăta măiestria de a bate în raze numele vostru sărbătorit cu fiece dis-de-câmpie de Soare, acolo pe unde priviri trăitoare chiar că doar în ode de lacrimi ajung. Dăm și noi ceasurile trecutului tenebros (de a cărui nesfârșită formă subterană de relief democratizat sângeros încetați să ne tot amintiți cu atâta interes al stârnirii subsidiare și pe care să vi-l atingeți cu potopul prozelitismului indus mediatic de subversiv!) măcar cu o oră mai înainte de exact...spre România!? Să rămânem egali cu noi înșine și să admirăm, orice-ar fi, Tinerețea călăuzitoare a lumii! Restul e...democrație. 

Horrorcaustul Omenirii

(Ultima șansă la un îndreptățit protest: arborați-vă steagul Libertății în bernă!) 

 

Țintite fiind drepturile individuale ciopârțite până la esența de Credință a izvorârii lor - acea ubicuitate imanentă sinelui, omul părând că urmează să fie selecționat până la decerebrarea într-o ființă inferioară. Diversitatea credinței s-a constituit ca un circuit în natură al unei asemenea rețele de aspirații către înalturi de Creație. Fiindcă doar dacă mai rămâne spiritul ancorat în ceva, poți și să acoperi, cu pași de viață, fiecare clipă cu care vremurile curg neapărat de exact prin clepsidra ființării fiecăruia. Libertatea este hrană a spiritului caracteristic (din ce știm!) doar Omenirii. Coerciția normativă a civilizației îi are ca subiecți pe mintenoșii libertinismului, dar prin raportare la cel care simte și trăiește în libertate mai că devine caducă! Și Credința ridică privirea inimii, credința o și coboară pe tainicele trepte de rugi ale scării bucuriei smerite, ea reprezintă singurul motor care nu are nevoie de realimentare / recondiționare telurică. Nu te uita cu mândrie suficientă în sus - asta nu înseamnă să crezi! A crede și a cerceta neapărat și cu inima rămâne religia creației picurate întregii Umanități. Pe aceste artere indextructibile căpătăm imunitate în fața împlântării horror a fricii în a cărei pârloagă se cultivă tot felul de mutații ale urii, intoleranței și cruzimii, care să facă imposibilă asocierea creativă în statalități de credință a națiunilor de legitimă apărare, fiind, însă, atât de profitabile pentru ateii nu doar simpli atei, ci monstruos de organizați în scopul autoproclamării direct-dumnezei. A iubi și a tolera înseamnă a crede înalt; a desconsidera / urî / înfricoșa sunt tenebrele în care unii chiar decad să și creadă. Să se aleagă grâul de neghină, doar că mai îndrăznim să credem și că, probabil, doar cumva așa de frumos ar fi de plăcut să se vadă, de acolo – de Sus, imaginea multicolor luminată în varietatea de Patrii-Mamă și de bună-cuviință a fiecărui popor lucrător pe ogoarele de pe care să se cațăre, spre universalitate, și iedera rugătoare a Credinței Natale. De nenumărate, prea multe și îngrozitoare ori a fost decimată omenirea cu tinerețea promițătoare a dăinuirii ei, cu tot! Sub focul de ardere încrucișată a urii din dominație, cu ura de religiozitate etnică. În marea aventură pe Pământ, omenirea e oricum supusă examenelor de a trece prin jungla fricilor de tot felul cotidian, de invidia și ura mai mult ori mai puțin netrecătoare, de acele inevitabile, parcă, nedreptățiri sociale și inter-umane, dar și să se ferească de simptomul criminal al bolii congenitale. Nemaivorbind de adevărate industrii infracțional constituite sub statutul noii discrimări, cu măsura ei șantajist – profitoare între anumitele crime de nedreptățire economică și exterminare psihică în masă (Medicii sunt obligați la damoclesiene apucături procedurale de veterinari insensibili, deși majoritatea lor nu poate uita că, de fapt, trebuie să trateze chiar oameni, nu doar organe; că virușii fac și ei parte din natura vieții; că sunt vaccinuri ajutătoare și ele reprezintă rezultatele cercetărilor efectuate de cei dedicați științei despre natură; dar că nu există o știință a vieții, sau o viață științifică; neexistând o despărțire mai cruntă ca dezamăgirea tăcută pentru totdeauna; și că toți chiar putem să alegem apropierea cu fidelitate a concordiei sociale față de cumsecădenia marilor modești cercetători și practicieni ai inclusivei spiritualități medicale; fiindcă numai ei știu rețeta modului primordial de fabricație a unui adevărat vaccin-elixir: cel anti-frica tot pe atât de naturală, dealtfel; așa să se știe: #Respect!). Numai o gaură nesătul de neagră și înarmată până-n dinții cu avangardă a pălăvrăgelii lozincard – amenințătoare se poate organiza într-un așa grup de autorat al acestui Horrorcaust al Omenirii. Patriile au fost prefăcute în lagăre de testare a rezilienței la înjosire și privind redresarea într-o trans-omenire finală.

Continentele s-au tehnologizat până la punctele-terminus de circulație forțată spre edificiile de democrație ATI a crematoriilor ghimpate guvernamental (prin trasoare de ultimatumuri ale unui înalt comandament medical mondial), acolo unde aparținătorii să respecte distanțarea încolonată pentru a ridica trupurile pe care să le recunoască din cenușa de incinerare covid a morții afișate pe certificatele demnității decedate și aruncate în îmbrăcăminte de ultimă morbiditate a sacilor livrați ca buștenii împinși pe tejghelele conteinerelor de prestare a serviciilor cu tarif nespălat din mână-în-mână... Să se scrie istoria tuturor acelor cumplite atrocități năpustite asupra popoarelor, comunităților sau și a rugăciunilor deconspirate chiar și în drepturile de adâncuri individuale mărinimos asigurate în cimitire! Și să fie reamintite (da!) la orele de cultivare a istoriei care să nu-și mai propage demența trans-omenirii paralele cu dorul după libertatea de a respira viața așa precum te-ai și născut și unde sau cum alegi s-o trăiești! Fie mărturisită Istoria de mărturie a dezumanizării între popoare și rase, privind etnicitatea religiozității și etniile religioase, natura cosmică a libertății pervertite în libertate arbitrar administrată / livrată, drepturile înnăscute în pofida cezarismului celor plăsmuite din (ne)legiuiri otrăvitoare, între liberul arbitru de bun-simț al vieții și viețuirea amputării aripilor tot mai încătușate... Altfel și ca dintotdeauna, cei pașnici și neajutorați vor fi nimiciți: de la aborigenii australieni – la americanii nativi; trecând prin Europa, Africa, Asia, Orientul Mijlociu (dar nu doar tot pe atât de mijlociu-bombardat) și câte alte locuri și vremuri (tragerea pe roată a răstignirii drepturilor românilor de a hori și visa, măcar, libertatea, sau exterminarea înfometată după sîngele înăbușirii Răscoalei 1907 a țăranilor, ori ura de familie supusă pogromului credinței brâncovenilor); amintindu-ne asasinarea în masă asupra poporului armean și, mai ales, Holocaustul evreilor cu îngrozitorul vârf Auschwitz de lance a progromurilor mondializate astfel (și în vremea fatidică a cărora poți crede că nici măcar spiritul de sacrificiu asumat al unui Horea, Avram Iancu sau Tudor Vladimirescu nu și-ar fi putut face auzit, măcar, răsunetul de măreție a jertfei îndârjite într-o redută de apărare memorabilă a conaționalilor). Neputând omite tenebroasa ură de clasă internațională a masacrării Romanovilor Rusiei Țariste, sau șenilele de ștrangulare eliberată peste efervescența studențimii insidios încurajate și abandonate în masă pe Piața Tiananmen. Iar războaiele, înlănțuirea asasinatelor animalice, oh, războaiele mondiale...ce semnătură oribilă de ADN a sălbăticiei umane care s-a abătut (ca o ură urlată definitiv) peste Hiroshima și Nagasaki pulverizate în scrum! Numai că, între timp, exterminarea societății umane s-a perfecționat, cele mai îngrozitoare cătușe spre moarte fiind cele puse chiar aspirațiilor de libertate împroșcate cu o executare (directă sau prin ricoșeu colateral) a milioanelor de tineri cuprinși de o curată emulație a revoluțiilor de-a gata de anticomunist împușcate, sau dezîmprimăvarate neapărat arabic, a cuțitelor ascuțite de-a lungul și de-a latul Africii, a revoltelor pentru ieșirea ori mânărirea spre reintrare în sclavie a popoarelor din America Latină și nu numai! Peste tot și de când se știe ceva, numai nemuritoare războaie de exterminare a tinereții prefăcute în carne de tun pe linia holocaust a nebuniei de dominație satisfăcută numai dacă-și și infiltra scursura însângerării până în adăposturile de disperare a copiilor și femeilor din spatele fronturilor nesătul de croite pe moarte. Reîntinerire a libertății care nu știe altceva decât o mirabilă răsărire cu care să se aștearnă, fie și doar firavă, pe lume, fiind mereu întărâtat preschimbată în valuta colonială a livrării în cirezi de libertăți mânate în off-shor-uri miliardare... Ce Lume desfigurată! De aici, se lasă noaptea definitivă peste cei care încă mai sunt și urmează să fie colateral de încolonați spre pustiirea îndrăznelii de a visa eliberarea care să le repornească bătăile cordului libertății. Oamenii sunt vânați cu o precizie cu care numai poftele genocidar de organizate se infiltrează prin înaintemergătoare copite troiane ale dominației în numele sfintei obezități a democrației necontorizate. Peste privirile ridicate în sus se așterne o descumpănire mortuară – să extermeni din ură de semeni e ultimul obligatoriu hal de agonie legalizată pe teritoriile manifestărilor senil-democratizate. Stringența #ReformeiDemocrației (înseși) pe fondul de esență a căreia tinerețea (mai ales) visează să renască viața pe Terra devine chiar și ea, din păcate și pe zi ce trece, tot mai anacronică. Biciuiți spre punctul de apogeu al sufocării perfide, trebuie să ne salvăm de interminabilul Horrorcaust al Umanității, alegând – până la mijirea vreunor fire de zare umană – arborarea steagului libertății în bernă a oricărui viitor înnăscut și pentru care se militează pe acest sărman blog... S-a făcut prea târziu pentru #ReformaDemocrației, e vremea Creației într-o adevărată #Înviere a ei!

Horrorcaustul Omenirii vizează o perversă asasinare colectivă a credinței în marea resursă de frumusețe naturală a devenirii Lumii de pe cea de-a treia și cea mai căprioară planetă de la Soare, o barbarizată profanare mintoasă a credinței refugiate în zăcămintele individuale și instaurarea TransOmenirii care să defileze cu atmosfera de surle și trâmbițe ale unei cumplite intoleranțe zădărâte din mândrie psihotică. (Am întâlnit niște copii și am înțeles mărinimia pentru care vă rog: chiar dacă voi, nevaccinații temători de vaccin, ați fost hăituiți cu o desconsiderare de moarte, vă implorăm să nu răspundeți cu aceeași monedă a răutății într-o contra-partida de a înfige teama în subconștientul imunității celor vaccinați de frica bolii mediatizate și propovăduiți adeverirea adevărului vegherii cerești că vaccinurile sunt pe atât de în regulă, pe cât sunt și de inutile, perversitatea administrării lor constând în cu totul altceva - precum de exact bănuiți; fiind cu toții în aceeași barcă a corect-democrației încrucișat canibalizate, trebuind doar să ne salvăm; așa că opriți tocmai voi nelegiuirea înfricoșării oamenilor!).

De aceea și de undeva-bumerang, dar și fiindcă-ți ridici privirea, simți cum se pogoară un mesaj pe care doar credința măcelărită (chiar dacă sau poate tocmai pentru că „nu cere despăgubiri”) îl și poate descifra: „Ridică-ți rugi de aspirații lansate cu privirea către Cer, omule; și iartă; până la o vindecare de turmă!”.

„Ce-ar fi să fii”... pe buzele unui Colind Național!

 (Fiindcă cine mai știe unde e Țara -

Din maree de inimi ce s-a tot făurit?

Tot mai zidește Manole pe Ana,

Înloc să vegheze la zidul rănit!)

 

Aho-aho, e vremea anotimpului remember, așa că hai să facem un chilipir curat-forever, cucerind acțiuni de „La mulți ani!” în vigoare pe formele de relief ale rapsodiilor de copii, ani suplimentari celor căsăpiți de așa-zisa reziliență contraceptivă a oricărei asemenea Pandemii...de Dresare și Reminiscență a Omenirii cu care, totuși, dimpreună să reînvii! Și aho-aho tot copii-de-copii, iată și iarna din care veți ști o poveste întruchipată fie ce-o fi: a venit, vine Moș Crăciun și cu parașuta la voi?! Aflați că-i plin de daruri doar pentru că sare de pe sania purtată în pereche de reni zburători, minimum doi! De aceea, umple-vă Anul Nou inimile cu herghelii de roibi suav de nestăpâniți și fie-vă colindările de viitor-augur al măreției zidite cu piepturile unor ochi dezrobiți: Prețuiți a voastră tinerețe, / mai purtați-o și-n culori târzii; / chiar de-o fi că pare să se-nvețe / hoinărind cu gânduri-bidivii. / Fie anii curgători o hartă, / s-o deschizi pe bolta de apel; / și, cu viața ta amic la toartă, / îngerii coboară mai rebel. / Poți s-o iei chiar și pe arătură, / doar s-o discui tu mai roditor, / dar evită dulcea mătrăgună: / lobby-uri troiane numai dor! / Țară de buzunărit speranțe... / Pe izvoare de poteci să zbori; / vine viitorul în vacanțe, / desenând pasteluri de viori. / Rămâi prinț la masa care este, / veșnic răbdător de revolut / ca un vultur tainic ce râvnește / sub același cer, spre absolut. /

Și „aho-aho”-i ecartamentul: / mânați, măi, o ciutură de gând! / Bate-n ușa zărilor prezentul, / sufletul e rouă picurând. / Fericit de-ngândurat de toate / câte sunt pe lume și hai-hui! / Dară să iubești din maiestate, / în trăsuri de viață prunci să-ți sui. / Din reduta veche țara se pornește, / trecând peste piscuri de restriști un dor; / ca și cum nu are lumea vreo poveste; / pentru că prin visuri vorbele nu vor. / Nu mai fi prințesă ultim-de-frumoasă, / de se sting luceferi mai orfani de Cer! / Inimile noastre năpustesc pe-acasă / și genunchi se roagă răzgândiți în ger; / de va fi să fie lumea – bucurie, / vieți ca vechi colinde, noul best-seller, / să n-apună urma cerbilor pe glie... / Unde se așterne încă „Lerui-ler”! 

 

(De când ne tot povestim pe Pământ

Cât de vechi fi-va Noul An care vine;

Socotindu-i pe cei cu reversul mai crunt

Înrădăcinați în speranțe pierdute, ce-avânt...

Să-ți zboare aripile departe de tine?!

 

Poposește și tu în răscruci cardinale;

Din ruina de vremuri mai răsar adieri

Și așteaptă-ți aripile ca umbră-cărare

Spre tărâmul sfințit cu întâia ta zare...

Ce copil e amurgul; și ce lin va fi...ieri!)

„Ocupați idealuri renăscute Carpații / Despicându-le mari trecători / V-așteaptă viitorul să-i fiți aliații / Cadenței ca perechi de fiori!”

 

De Ziua Națională a României – 2021, sunt invitați toți cetățenii la împodobirea Patriei Natale cu gândurile lor tricolor-tricotate cu andrelele amărăciunii rătăcitoare, fiind și cei în drept să ridice restricțiile la care tocmai ce visau să fie instituite față de cei ce i-au dezmoștenit (cu țară, cu tot) de un viitor reflex, alegând să țintească adevărul unor imunizări forever de naturale...

    Iată că de 1 Decembrie ne rezervăm, pe site-ul de comuniune pe limba de naștere, călătorii pe locuri de-a pururi moștenite în miezul de univers al tărâmului cu care să tot redescoperim Patria Natală! Fiindcă de ce să nu tot cântăm de Sărbătoare de Țară și să nu ne trezim visarea cu gândurile năvală de dor?! Fără de Patrie, nu se leagă nimic...să mai fie! România e ca un fus geografic al rădăcinii crescute direct proporțional cu adâncimi care să răspundă într-un mirabil centru al viitorului națiunii. Să prindă Țara viața de neoprit din bătăile de inimă a celor ce-o constituie, așa că...respect fiecărei statalități care respiră pe limba de spirit a poporului ei!

Toate cursurile întoarse ale râurilor se varsă, cel mai curat, tot în fluviul de reconstrucție a României vlăguite de răni care nu trebuie să doară mai mult decât ne vom bucura... Răsară Ziua Națională a Patriei de care să nu te mai poți sătura cu altă și altă deschidere de zbor a unora care simt onoarea că e vremea datoriei lor involuntare de a-și cinsti Patria-Mamă. Abia când nu mai ești chiar cel de odinioară, poți și înțelege cum se face că România decurge în albia vremurilor ei, fiind decolmatată, totuși și în secret, cu ghearele și cu dinții ștrengăriei de viitor căruia tinerețea conlocuitoare tocmai ce-i ridică, prin rețeaua ei de iubiri, cele mai nobile astfel de redute de apărare.

Dați-le tinerilor #PatriaInimii și o vor sărbători eliberând-o direct de trădare și „trecând batalioane de copii prin viață!” (cu alte cuvinte: hai s-o facem, prieteni!).

Permis de călătorie obligatorie „dus (de la Cotul Donului, prin Tatra)...întors!”

 Când povestea el...din tinerețea lui mondializată! Iarna, mai ales spre iarnă, aproape că numai iarna – spre sfârșit de ani; și parcă și să țină, cuiva, de sărbători. Dintr-o ediție pe care n-ai voie tu nici măcar s-o-`nflorești povestind! Poate și pentru că atunci zilele sunt mai scurte, ori fiindcă nopțile erau mai lungi – așa că schimburile de împrăștieri se adunau mai devreme de prin brazdele câmpiilor înghețate?! Și mai era și soba călâie, văzându-se măcar focul iscat de resturile de coceni arzând înăuntru. Sau și ca un „aperitiv” până la vreo înfulecare mereu atât de întârziată cum intrase în datina celei de-a opta minune a lumii care ar fi doar despre mamele care încropesc, din nimic, ceva ca o masă și în orice condiții ale celor mai sfârșite de oboseală ființe de pe lume ce-au fost și-or mai fi?! Auditorii se risipeau strategic prin paturile între care o lampă arunca o lumină obscură, dar caldă; el intra ultimul – cum se cuvine celui pe care-l bănuiești de atâta poveste, descărca ceva ce să ardă în sobă și-și scutura zăpezile culese din noapte. În vreme ce mai - nimănui nu i se rănea, cumva, privirea de felul în care cobora de pe umeri sacul greu de atâtea bucurii răsărite prin norii grei de atâta război...Și așteptând să-și încălzească (se putea estima și când!) spatele pe care nu i-l încovoiaseră nici măcar vindecările cu alte răni și mai grăbite – dar nu mai înainte de a trage cu urechea spre bucătăria de lângă geam și la clinchetele de oale și ulcele ale vieții frumos - rânduite de cea pentru care războiul de supraviețuire după război nu se va termina cam niciodată - unul (niciodată același de data trecută) se grăbea să-l stârnească prin rugăminți scrise, parcă, încă de pe-atunci. E, la vremea aia se pornea să se-audă, ca de departe, urgia focului tipărit în exclusivă linie întâi a unor amintiri pe care nici nu se putea să le întrerupă cineva - cumva, dintr-o asemenea declarație de pace a traducerii. „Urcasem de la Azov. Prin Stepa Calmucă. Eram la Cotul Donului...” a început o poveste pe care chiar nu puteau s-o mai uite toate acele guri-căscate spre cel ce parcă își odihnea amintirile scrise undeva pe pământul prefăcut într-o podea de acasă. „S-a dat o luptă grozavă”, acesta e adjectivul căruia el îi substituia tot ce văzuse mai dramatic în tinerețea de 21 de ani rechiziționați încă de la început de război („cădea un foc grozav; se ridicau vaiete grozave”...). Iar într-un târziu...și după o tăcere prelungă (în care da vreo târcoală prin bucăți ale strângerilor inimii de atunci): „Și ne-au împins. Până s-a rupt linia frontului”. Așa povestea, în linii generale de demarcație a ororilor (nu se putea reține câte zile lăsa să se înțeleagă că a durat până s-a rupt linia frontului, ți se putea părea doar că era exact iarna) și fără să detalieze mai nimic despre cel ce-și amintea, cu tot iadul pământului, fix această poveste cu trăiri de pe frontul prefăcut în singurul orizont. Abia acum ai înțelege și de ce: poate erau scoborâte atât de adânc, încât tot singur să le retrăiască mereu. „Fugeau toți, care-`ncotro: germani, români, maghiari, italieni. Era plin de fugari care mai mult se târau...în urma lor veneau tancurile rusești. O apuca fiecare cum mai putea și de-a valma, de groază”. Au fost ore de goană pe o câmpie de lume aruncată în aer, până când „am rămas eu și un tanc care venea după mine, trăgând fără să mă nimerească și de parcă nu putea să m-ajungă...”. Povestea spune că a trecut câmpii, pâraie, coline...sub focul obuzelor care explodau numai înaintea lui, făcându-l să schimbe direcția alergării năclăite de sudoarea stoarsă din speranța că va scăpa, încă o dată și măcar tot atât de un pic, spre acasă (chiar dacă asta ar fi urmat să fie abia cândva!). „Nu mai puteam, cădeam, și mă târam, și mă ridicam tot mai greu, rușii opreau tancul mereu și trăgeau undeva, în față...”. Spre seara care se lăsa (dac-ai sta să-ți amintești bine de tot): „Și n-am mai putut să mă ridic. Tancul oprise aproape și ne uitam unul la altul”. O stampă în care privirile se caută de ochi și în care el ori nu mai putea să simtă și să gândească nimic, ori poate că o făcea în cavalcadele alea pe care nu le poți controla (ca să vezi tocmai când poți cădea pradă întrebării de genul:și...?!). Răspunsul (celui care povestea din război) are chiar, el, războiul ca o poveste: „Și m-au lăsat!”, a hotărât el să se sfârșească episodul fără de încă vreun sfârșit al realității scrise cu trăirile de atunci și ca pentru amintirile-i cărora acum parcă le zâmbea cu clătinări de cap...Probabil că tot zâmbea și atunci când cineva, plin de uimirea celui care nu poate răbda să dreagă el povestea, izbucnea: cum te-au lăsat?! Dar dac-ai fi știut să privești atunci și altfel spre chipul și gesturile lui, puteai înțelege și cum se scăpa, câteodată, din războiul vremurilor: „Au plecat; au întors tancul și au plecat”, ca un ecou pe care să-l asculți și acum – cu impresia care să te asigure că așa se face că a ajuns el acasă și dintr-atât de norocoasele sale povești. Mai ales că-și mai și ridica nesfârșita privire deopotrivă de mustrător și aprig de blândă, una așternută ca într-o clipă de răgaz așa cum o fi fost el între două dintre acele „grozave lupte” ca o molimă a dezumanizării întinse de la Cotul Donului - până în Tatra cea de care, și după cum rostea el, probabil că nici nu văzuse Munții (Tatra fiind, probabil, ceva de unde să se întoarcă acasă doar după ce s-o fi extirpat r-ul de la război...); cu spatele lipit de soba care se mai încălzise (și-o fi rămas primitoare și pe vremea nepoților de poveste), părea o stampă tihnită a fericirii nedecisiv de rănite în războiul din care se aleseseră un fel de amurguri ale privirii cu care să te cuprindă din-când-în-când și așa desculță cum se purta acum pe acasă: „Le-o fi venit cheful să se joace de-a războiul cu mine!”. 

Post-modernismul statalității (#ȘiEuSuntDoarMulti-ateu!)

Trebuie că infinitul Universului este învăluitor, ca o îmbrățișare spre Sine. Nu știm nici ce alte civilizații extraterestre ar mai putea simți și gândi în forma asta de Infinit. Dar pare să fie clar că oamenii sunt buni în naștere, încât ai crede că doar așa se călătorește pe acolo de unde vin să se nască aici. Însă dacă e așa, cum de noi, dedați la viața de pe Pământ, devenim și răi (nici nu are rost să și exprimăm în câte moduri o facem)?! Și cînd plecăm exact așa cum plecăm, devreme ce am fi poposit buni ca nașterea vieții pe lumea asta, către care circuit cosmogonic ne vom îndrepta și cu ce vehicul (de materie ori spirit) vom mai călători...și până unde, și până când?! Tocmai că nu putem ști cum va mai fi de va fi. Însă...aici, de ce ajungem răii de pe aici?! Ce anume aruncă orice echilibrare în aer: trăirea pentru a ne hrăni (inclusiv ego-ul), gândirea dăunătoare conviețuirii, puterea acaparatoare a minții (sau viceversa); de ce nu putem crea echilibrul integrator al acelor trei puteri de împăcare interioară prin instituirea statului de sine: trup – suflet inimos – minte; care din acestea tot poftește instaurarea dictaturii asupra trăirilor înconjurătoare, dar și autodemolatoare pentru fiecare din noi?! Pe teritoriul cetății trupului, națiunea spiritului a învestit, din dar, instituția minții să-i gestioneze treburile devenirii...

O-hoo, însă în ce mod și spre unde, stimabilo! Păi dacă te pornești să tot dai ordonanțe fudulite de poftele minții și ți-ai făcut un complice nesătul de momit cu hotărâri troiane de trup, ne putem da seama cât de îngrijorat se retrage sufletul ăla care, în fapt, doar el deține înțelepciunea tainică de a cârmui Corabia spre mai departe. Și cum se face că tocmai puterea bagatelizată a spiritului nedus la masa laudelor de profituri arteziene și ciopârțit ca o pânză țesută între speranțele celor mai mulți rămâne înzestrată să ne păstreze pe drumul cel drept-cuvenit?! Anticorpii Universului reprezintă Dumnezeirea și sunt naturali din Creație! Probabil că imunizează eterul dăinuirii și o fac dereticându-l de gândurile poluatoare care se ridică prefăcute din combustia faptelor green deal de dolofane pe-aici... Fiindcă cine e îngrăditul ăla care să se mai declare ateu?! La modă să fie poliateismul, frate! Că de atâta capital cu colonialismul corporat de injectat ce ne-a mai plăcut, n-ai cum să nu devii chiar tu multi-ateist și mai mult decât atât: ia să-i alergăm noi pe toți `mnezoii și `mnezoaiele cioplirilor destrăbălate direct să ne sufoce peste tot pe Pământul singurului Dumnezeu! Așa că: #ȘiEuSuntDoarMulti-ateu! 

Și fără neapărat vreo semnificație acătării, dar „niște copii își mai încheie toamna...la nasturi”! Habar nu se are ce repede de frumos și-au și facut copiii și tinerii legământul găștii de un mirabil guvernământ într-o uniune infinitezimală a viitorului de crescut făt-frumos națiunea! Hai, măi, ia puneți voi de-o Românie frumoasă pe lumea de pretutindeni, de să-i șadă și curiozității din inimă!