M-au întărit! Căpătând puterea de a-mi șlefui educația, altfel nu pot
înțelege cum de-am învățat să înfrumusețez întâlnirea privirilor și de ce,
exact când abia mai târziu îmi dau seama câtă nevoie aveam, mă cuprindea o
paradoxală siguranță de bine! Ca și acum, când vă pot împărtăși doar frânturi
din povestea mea întristătoare, fiindcă mai mult și mai mult îmi pot aminti tot
doar de clipele în care nici nu știu cum de se făcea de eram într-un anume fel
de fericit, încât aceste urme de viață vindecătoare mi s-au săpat atât de
adânc, că-mi place să nu le mai uit! Sunt și voi fi copil, adolescent, tănăr; am
fost și mai sunt...Rămân sigur de dragostea alor mei și asta mă face încrezător
atunci când plec de acasă și trec printre oameni și locuri de pace și
civilizație. Am construit și prietenii de-o camaraderie pe care n-o voi uita
niciodată. Am iubit și voi mai iubi pentru că iubirea e o etapă decisiv de
consolidantă a vieții, am căutat să înțeleg cum devine ea un desiș luminos al
trăirii prin care se șlefuiesc diamantele cu care să colorezi viitorul
Umanității, dar și fiindcă, la urma-urmei, numai de propriile sentimente poți
fi sigur în toată splendoarea speranțelor aduse ori luate de vânt! Dar vă
împărtășesc surprinderea cu care am crescut fără să mi se dea de înțeles că și
eu aș avea, la rândul dreptului meu, o Patrie de la care să pot căpăta aripi de
zbor spre țărâna orizonturilor și care să-și deschidă fereastra ei primitoare
în nopțile reci de atâtea însingurări sociale, o #Patrie pe care s-o iubesc de
nici să nu mi se mai vadă singurătatea cum îmi bate în inima pe care să ne-o
împrumutăm cu călăuzitoarele transplanturi de gând reciproc! Înțelegând și eu,
poate prea devreme sau mult prea târziu, că e o chestie specială să ai și tu
patria vieții tale, un altfel de iubire și care nu te va părăsi nicicând și fie
cum ai fi de răutăcios câteodată! Deopotrivă cu generațiile noastre aruncate în
derizoriul utilității capitalului de scop, ne-am îndeletnicit să observăm lumea
în care trăim și, într-o noapte cînd gașca rătăcitoare își făcea aspirații de
viitor, cineva – probabil o fată trecătoare prin grup și pe care nu cred să n-o
mai visez vreodată, ne-a fulgerat cu o întrebare de ne-a stat mintea de strajă:
„Băi, camarazii mei de-o noapte, mâine plec acolo unde ai mei au hotărât să se
înstrăineze de ei, așa că vă zic: da` dacă nu vom mai avea, măi, o Patrie, de
unde vom mai pleca prea-fericiți și unde ne-am mai putea întoarce de răniți?!
Hai, că vă văd culoarea uimirii căscate în ochi, să vă gândiți câteodată la
mine și că aș fi rămas cu voi, tot aici!”. „Pa!” mărturisesc că a fost ultimul
ei cuvânt, fiindcă știu cum frigul ce mă cuprinsese ca o frontieră s-a
prefăcut, instantaneu, în zăbrelele unei înfrigurări nemaitrăită până atunci.
