M-au întărit! Căpătând puterea de a-mi șlefui educația, altfel nu pot
înțelege cum de-am învățat să înfrumusețez întâlnirea privirilor și de ce,
exact când abia mai târziu îmi dau seama câtă nevoie aveam, mă cuprindea o
paradoxală siguranță de bine! Ca și acum, când vă pot împărtăși doar frânturi
din povestea mea întristătoare, fiindcă mai mult și mai mult îmi pot aminti tot
doar de clipele în care nici nu știu cum de se făcea de eram într-un anume fel
de fericit, încât aceste urme de viață vindecătoare mi s-au săpat atât de
adânc, că-mi place să nu le mai uit! Sunt și voi fi copil, adolescent, tănăr; am
fost și mai sunt...Rămân sigur de dragostea alor mei și asta mă face încrezător
atunci când plec de acasă și trec printre oameni și locuri de pace și
civilizație. Am construit și prietenii de-o camaraderie pe care n-o voi uita
niciodată. Am iubit și voi mai iubi pentru că iubirea e o etapă decisiv de
consolidantă a vieții, am căutat să înțeleg cum devine ea un desiș luminos al
trăirii prin care se șlefuiesc diamantele cu care să colorezi viitorul
Umanității, dar și fiindcă, la urma-urmei, numai de propriile sentimente poți
fi sigur în toată splendoarea speranțelor aduse ori luate de vânt! Dar vă
împărtășesc surprinderea cu care am crescut fără să mi se dea de înțeles că și
eu aș avea, la rândul dreptului meu, o Patrie de la care să pot căpăta aripi de
zbor spre țărâna orizonturilor și care să-și deschidă fereastra ei primitoare
în nopțile reci de atâtea însingurări sociale, o #Patrie pe care s-o iubesc de
nici să nu mi se mai vadă singurătatea cum îmi bate în inima pe care să ne-o
împrumutăm cu călăuzitoarele transplanturi de gând reciproc! Înțelegând și eu,
poate prea devreme sau mult prea târziu, că e o chestie specială să ai și tu
patria vieții tale, un altfel de iubire și care nu te va părăsi nicicând și fie
cum ai fi de răutăcios câteodată! Deopotrivă cu generațiile noastre aruncate în
derizoriul utilității capitalului de scop, ne-am îndeletnicit să observăm lumea
în care trăim și, într-o noapte cînd gașca rătăcitoare își făcea aspirații de
viitor, cineva – probabil o fată trecătoare prin grup și pe care nu cred să n-o
mai visez vreodată, ne-a fulgerat cu o întrebare de ne-a stat mintea de strajă:
„Băi, camarazii mei de-o noapte, mâine plec acolo unde ai mei au hotărât să se
înstrăineze de ei, așa că vă zic: da` dacă nu vom mai avea, măi, o Patrie, de
unde vom mai pleca prea-fericiți și unde ne-am mai putea întoarce de răniți?!
Hai, că vă văd culoarea uimirii căscate în ochi, să vă gândiți câteodată la
mine și că aș fi rămas cu voi, tot aici!”. „Pa!” mărturisesc că a fost ultimul
ei cuvânt, fiindcă știu cum frigul ce mă cuprinsese ca o frontieră s-a
prefăcut, instantaneu, în zăbrelele unei înfrigurări nemaitrăită până atunci.
Știu
că ne-a fost mai tuturor greu, majoritatea dintre noi a trăit nedreptatea în
prima linie, 24 de ore din 24, zi după zi, lună-de-lună, un an și încă un an,
mulți ani de-atunci de când a început să doară tocmai acolo unde încă mai știau
să înflorească multicolore grădini! Învățam și murmuram idealuri, dar nu ne
puteam compara cu nicio beizadea care reușea matematic, am fost umiliți și ne
consolam unul – altuia. Mai apoi de băncile școlilor unde am învățat atât cât
să vrem o schimbare din temeliile învățăturii, ni se spunea că „n-avem
experiență” pentru a câștiga un bănuț amărât pe marginea imensei rețele de
autostrăzi ale pilelor. Generațiile noastre au trăit tragedii în #Colectiv,
sistemul medical ne trata cu dezaprobarea că nu știm să dăm mită și nici n-am
avea de unde să ni se ceară. Justiția și sistemul ei judiciar ne privea,
oriunde și oricând, cu bănuielile vindicative ale prezumției de vinovăție care
planează asupra „acestor tineri în derivă” – spun ei! Dar cel mai mult și mai mult știu, din surse
de gașcă de cartier și de generație pe net, cum ne înjosea felul în care protipendada
(politică, economică etc.) ne tot confisca fărâma noastră neprihănită de
Patrie! Numai că, peste toată această clipă când e nevoie să te și doară
sinceritatea, nu uita că nu mă plâng, am deprins să procesez toate aceste
suferințe în imbatabile fortificații interioare. Vorbim între noi zi de zi și
ne-am înțeles să constituim generația secretă a spiritualității (#Exist) prin
care să eliberăm societatea modernă de racilele fatidic de implantate cu
superficialitatea propagată prin vremurile apuse: alienismul ideologic cu care
se ștampilează orice ideal, orice aspirație de îndreptare a lumii; fanatismul
religios și politic; intoleranța propovăduită prin ascunzișurile cuvintelor
împopoțănate cu principii revanșard de diversioniste; egoismul ridicat la
rangul de virtute a capitalului devorator și care instaurează democrația
nedreptățirii tocmai a celor mai drepți - în contextul atâtor ani în care s-a
beneficiat de o paradoxală gratuitate numai a subversivității sfatului de a-ți
minimaliza #SpațiulNatal, de parcă ar avea țara vreo vină că s-a dat voie la
competițiile pentru înjunghierea ei!.
Și am dedus (avertizând că n-o vom mai
repeta și altădată) că numai în #Patria de-acasă te poți încorona ca împărat al
vieții tale, că doar aici vei avea de făurit orânduirea statalității despre
viitor, aici e de noi, cei ce ne recucerim conturile de tinerețe...Ne vom
încuraja să nu ne dăm bătuți și să nu mai cădem, ca-n trecutul mai trecut sau
mai recent. Detronăm capitalul nimicitor, el este răul absolut intestinal! Trăim
până-n pânzele albe ale viitorului pe aripile căruia să călătorim hăt – departe,
da?! Cât despre fata aceea ca un blitz-gând, o mai visez uneori...
